Moartea căprioarei

„În 2011 am terminat liceul, moldovene, și-am plecat imediat la muncă, în Belgia. Sint-Truiden. Căpșuni. Cules de căpșuni, adică. A fost nasol de tot… păi munca aia de care am avut parte noi doi, Moldo, la Londra, la Lille, pe canale, la Chambéry… aia a fost plăcere, prin comparație! De unde era să știu eu că dracele acelea de căpșuni trebuiau culese în genunchi?! Acolo am aflat. Toată ziua mă târâiam în genunchi, cu lădița după mine, și tot câștigam foarte prost, că lucram cu bulgăroaice vechi în meserie, care știau mersul, nu mă puteam ține după ele, luau crema, eu veneam cu lădița plină de căpșuni verzi sau trecute, la triaj îmi aruncau jumătate. Greu, greu de tot! Cazarea era într-o casă mare, condiții omenești, dar eram mulți, vreo 30 de oameni. Și mai așa, și mai așa, doar știi cum e la muncă.

Am făcut o echipă de fotbal, mergeam cu biclele în Nieuwekerken, unde erau terenuri gratis, jucam acolo cu alții, unii români, alții străini, ne mai destresam. Șase eram. Staroste era unul, fost boxer, cam nebunel, fusese tânără speranță la vremea lui, prinsese lotul național de juniori, prin 1992 sau 1993, dar pierduse trenul ăla, că le-avea grav cu beutura și nici capul nu-l ducea. Altfel, om ca fierul: la mere lucra el, câștiga bine, era ca o mașină, nu obosea și nu se odihnea, belgienii îl aveau la inimă, că îi ținea și pe români din scurt, nu erau scandaluri, nu era nimic. Și într-o seară ne întorceam de la fotbal și am trecut pe lângă gospodăria unuia, un localnic, unul care creștea căprioare. Avea o curte mare, dar mare. Și căprioarele erau libere, prin curtea aia. Și ăsta, boxerul, fostul, zice să luăm una. Să sărim gardul, să luăm una pentru grătar.

Pe mine m-au lăsat în drum, să păzesc biclele, că eram cel mai tânăr, și știi cum e la muncă: cel mai tânăr face cafeaua. Au sărit toți cinci, era noapte, dar vară, se vedea bine, eu mă uitam, n-am pierdut nimic. Au fugărit mult căprioarele alea, vreo zece minute, că erau sprintene, dracele, și până la urmă ăsta, boxerul, prinde una chiar lângă gard, unde eram eu. Băi, Moldo! A prins-o și i-a băgat mâna-n gât și la moment i-a rupt beregata cu totul, ca la un pui de găină – n-am văzut niciodată așa ceva, ferească Dumnezeu! A aruncat-o peste gard, au sărit toți, ne-am împărțit, unii s-au dus la Sint-Truiden după scule, eu cu ăsta și cu încă unul, înapoi la terenurile de fotbal, la Nieuwekerken. I-am așteptat acolo, au venit cu cuțite, cazmale și-o lopată, am belit căprioara, am tranșat-o, am făcut pachete frumoase de carne, câte una de om, șase cu totul, parte egală. Capul, pielea și copitele le-am îngropat acolo, la terenuri, într-un loc mai boschetăros, mai la dos. Ne-am întors, am pus pachetele în congelator și ne-am culcat.

Două săptămâni am avut de mâncare din căprioara aia! Tocănițe, ciorbe, grătare am făcut din ea, dar ce n-am făcut; bogăție! Eram strânși tare cu banii, cu mâncarea, mâncam pe sponci, că toți puneam ban pe ban, să nu ne întoarcem în România cu mâna goală. Nu știu dacă cei de la cazare au bănuit ceva, eu cred că da, dar nu ne-a turnat nimeni. Eu, ce să zic despre faza asta… mie… m-am întors în țară și nu mi-a mai trebuit Belgia vreodată. Și nici căpșuni. Am intrat la meserie, la copaci, cum știi, iar după trei ani ne-am cunoscut noi doi, atunci la Luton, când am venit să te iau cu mașina, cu duba, că mototol mai erai!”.

Nu am niciun motiv să pun la îndoială relatarea fostului meu coleg. Îl cunosc de aproape zece ani, e om serios, fără fițe, fără figuri în cap. Dacă el așa zice, înseamnă că așa a fost! Micile minciuni sunt apanajul meu, nu al lui. Eu îl cred.

Acum, iată ce vă rog eu pe dumneavoastră, dragi cititori: puneți mâna și să faceți un tabel, cum am făcut și eu. Cu două coloane. Citeste continuarea pe Contributors.ro