Moderand vesti proaste (de Tom Gallagher)

Predispozitia de a rosi nu este tocmai una frecvent intalnita la tagma politicienilor. Strainii sositi in Romania pentru afaceri sau in calitate de reprezentanti ai unor organizatii internationale au fost si raman surprinsi de elanul si convinctiunea cu care „greii” autohtoni obisnuiesc sa le strecoare, printre altele, urmatoarea afirmatie: „Puteti avea incredere in mine, ca doar stiti ca va vreau binele”. Fatarnicia unor astfel de preambuluri isi are radacinile exact in acel tip de cultura definita recent de The Economist drept una in care „coruptia nu echivaleaza defel cu necinstea”. Investitori chibzuiti si cu viziuni pe termen lung au ocolit Romania ani de-a randul, revizuindu-si strategia abia atunci cand UE semnala ca riscurile atribuite tarii s-ar putea, totusi, sa se dovedeasca a fi surmontabile.

Dar o lectura succinta a rapoartelor Bruxelles-ului despre Romania din perioada preaderarii releva usurinta cu care UE s-a lasat dusa de nas, increzandu-se in demersuri de fatada, gen planuri de actiune sau ministere rebotezate – actiuni intrepretate constant drept confirmari ale vointei de implementare a reformelor, dar nicidecum ca masuri abile ale elitei, dedicate tocmai amanarii la nesfarsit a indispensabilelor reforme.

Cu putine saptamani in urma, Daniel Daianu, membru al Parlamentului European din partea PNL, a publicat in paginile cotidianului bruxellez „European Voice” un articol intitulat „Blush, but not to deeply” („Roseste, dar nu prea mult”). Ca atare, autorul sugereaza ca elitele europene si omologii lor romani nu ar avea defel motive de jena – nici in ceea ce priveste situatia actuala din tara si nici in privinta rolului disruptiv pe care Romania a ajuns sa-l joace in cadrul UE.

In articolul sau – per ansamblu cumpatat –, Daianu a ales sa se dispenseze de acel limbaj bombastic, caracteristic majoritatii politicienilor atunci cand se afla in situatia de a creiona o imagine cat mai pozitiva a tarii lor. Autorul admite existenta unei „clase transideologice de predatori”, dar sustine ca „emergenta acesteia a fost atenuata de cursul tranzitiei romanesti din ultimul deceniu”. Aceasta a fost de altfel perioada celei mai intense monitorizari a Bruxelles-ului, recte tocmai vremurile de apogeu ale presupusei influente pozitive a UE asupra Romaniei. In opinia lui Daianu, masa capitalului strain prezent pe piata romaneasca ar fi condus deja la o atenuare a impulsurilor cleptocrate ale clasei conducatoare, desi indicii concrete in acest sens continua sa lipseasca. De curand, „Wall Street Journal” se plangea chiar de graba si usurinta cu care o buna parte a companiilor internationale aflate in cautare de noi afaceri aleg sa joace dupa regulile locale, particulare regimurilor despotice sau statelor semilibere.

Argumentul despre occidentul care ajunge, vrand-nevrand, sa sprijine regimuri ostile libertatilor fundamentale deoarece prefera sa ignore abuzurile petrecute chiar sub nasul sau este, din pacate, perfect valid si in cazul Romaniei. Prin urmare, eforturile UE de stimulare a progresului au fost subminate inclusiv prin conduita oportunista a unui numar considerabil de concerne internationale, care si-au asigurat nu o data contracte guvernamentale in baza unor metode total netransparente. Vestea despre importante proiecte de infrastructura atribuite unor firme fara nici o licitatie prealabila nu este noua pentru romani, totusi ea a ajuns mentionata public abia in 2004, cand Traian Basescu – pe atunci in plina campanie electorala – a rostit si unele nume. UE a fost stanjenita, au urmat promisiuni despre actiuni neintarziate, totusi niciunul dintre contractele in cauza nu a fost reziliat mai apoi de catre Tariceanu.

Daianu admite ca „reglementarile UE in materie de concurenta si achizitie pot fi uneori distorsionate de factori decizionali”, confirmand astfel concluziile organizatiilor internationale de monitorizare a coruptiei autohtone si care desfiinteaza previziunile comunitare despre o Romanie ajunsa pe drumul cel bun gratie aderarii tarii la UE si intregului proces de integrare europeana. O consecinta majora a acestui proces trebuia sa constea intr-o administratie publica neutra, dar in prezent exista destule indicii despre repolitizarea ei de catre actuala guvernare.

Daniel Daianu aminteste de investitia Nokia de la Cluj, apreciind sosirea finlandezilor drept un semn al increderii investitorilor straini fata de Romania. Fitecum, atractia Clujului consta in buna parte si in faptul ca zona dispune de un complex universitar autonom, ca a devenit un centru al talentelor hi-tech, ca pana si unii politicieni locali par dedicati dezvoltarii orasului si regiunii. Este, de altfel, orasul in care Daniel Morar reusea sa se evidentieze pentru prima data, ca urmare a eforturilor depuse in vederea recalibrarii justitiei autohtone.

Fara a rosi vreun pic, Tariceanu a tinut, recent, sa informeze UE ca locul ideal pentru Morar este chiar la Bruxelles, unde nu are decat sa ocupe o functie vida din domeniul PR, atat timp cat nu mai continua cu activitatea anticoruptie din Romania, pentru care fusese elogiat de atatea ori. Domnul Daianu ar face un enorm serviciu tarii sale daca s-ar dedica, in saptamanile ce vor veni, public si cat mai amanuntit atat „clasei transideologice de predatori”, cat si modalitatilor de anihilare a acesteia, transformand chestiunea in tema centrala a actualei campanii electorale. Aceasta este cheia schimbarii, nu meritele – reale sau inchipuite – ale lui Geoana, Stolojan si Tariceanu, in cursa lor pentru Palatul Victoria.

Romania Libera