În serviciul francofoniei

La relativ puțină vreme după ce am devenit student la Filologia clujeană mi-am dat seama că între Secția de Franceză a Universității Babeș-Bolyai și cea a Universității din București există un anume gen de rivalitate. Cu rădăcini vechi, pierdute undeva în interbelic, rivalitatea în chestiune nu avea însă nicidecum forma nici a unui război rece și nici aceea a unui boicot. Era, indiscutabil, o rivalitate benignă, de foarte bună calitate academică. În ultimă instanță, profitabilă și pentru studenți, și pentru dinamica francofoniei într-o Românie care la acea vreme dădea deja semne tot mai numeroase și mai îngrijorătoare că face stânga-împrejur. Că se întoarce la înghețul anilor ‘50 și că factorii de decizie politică voiau să o decupleze de la tot ceea ce înseamnă Vest și cultură occidental. A

șa se explică, cred, faptul că profesorii noștri ne sfătuiau adesea să nu ne limităm la ceea ce ne puneau ei la dispoziție, la ceea ce găseam în biblioteca Facultății ori în cea a Lectoratului francez, ci să parcurgem, ori de câte ori avem ocazia, și cursurile fie tipărite, fie multiplicate ale confraților lor bucureșteni. Să le citim cărțile, studiile, prefețele. Iar în condițiile în care importul de carte străină devenise tot mai rarissim din cauza restricțiilor valutare impuse de regimul Ceaușescu ( cum spuneam, vremea dezghețului trecuse), consultam nu doar contribuțiile devenite oarecum clasice ale Elenei Vianu ori cele ale lui Valentin Lipatti, ci și ceea ce scrisese despre literatura secolului al XVII lea Alexandra Emilian, despre cea a secolelor al XIX lea sau al XX lea Irina Mavrodin, ori despre cea a aparentului mult mai arid veac al XVIII lea, Irina Bădescu.

Tipărit în două părți, din care prima apăruse în 1975 iar cea de-a doua exact la țanc, adică în 1978, cursul Irinei Bădescu era unul pas comme les autres. El nu era nici pe departe o simplă succesiune de studii-monografice, ci urmărea, în cel mai modern chip cu putință, raporturile dintre ideologic, literar și estetic.

De-a lungul timpului, și înainte, și după 1989, m-am mai întâlnit cu numele Irinei Bădescu, fie în calitatea ei de coordonatoare a volumului consacrat Epocii Luminilor din tratatul academic Histoire de la littérature française, apărut mai întâi la așa-numitul Centru de multiplicare al Universității din București, mai apoi, într-o formă ușor revizuită, la Editura Didactică și Pedagogică, fie ca semnatară a unor studii cu totul remarcabile apărute în volumele ce antologau contribuțiile la colocviile pe felurite teme organizate de Catedra de Franceză a Filologiei de la București. Toate scrise într-o limbă de o eleganță admirabilă. Aliajul dintre formă și conținut era ireproșabil, bibliografia, numai Irina Bădescu și bunul Dumnezeu știu cum, de ultimă oră, argumentația minuțioasă, impecabilă, elaborată într-o franceză dinamică, mustind de viață și de vervă. Îi citeam Irinei Bădescu cu nesaț și prefețele la traducerile unor romane din aceeași literatură pe care o cunoștea în amănunt și în ansamblul devenirii ei.

Cu toate acestea, nu bănuiam cât de bogate sunt, în realitate, contribuțiile științifice ale acestei mari profesoare, socotită de toate generațiile de studenți drept o figură emblematică a Universității bucureștene. Tocmai de aceea am primit cu mare bucurie vestea că unul dintre discipoli, unul, pesemne, preferat și care are atât de rarul astăzi simț al gratitudinii, Vlad Alexandrescu, astăzi profesor la această mare Universitate, a avut excelenta ideea de a publica într-un volum masiv, de peste 1100 de pagini mai tot ceea ce a scris Irina Bădescu.

Volumul se cheamă Fragil, fragil cuvântul întrupat, a apărut în 2021 la editura Spandugino și pune în faptă dorința profesoarei, nerealizată din păcate în timpul vieții sale, de a reuni între coperte de carte cam tot ceea ce a rămas după o viață de muncă. Irina Bădescu a întocmit două planuri ale viitorului posibil volum, a făcut-o, chiar dacă nota undeva cu un amestec de umor și de tristețe că “literatura franceză o știe oricine, iar dacă nu, nici o pagubă. Franța e oricum fumată, nu se mai poartă de când era bunica fată”. Vlad Alexandrescu s-a folosit de cele două planuri, a încercat să le găsească puncte de convergență, a nutrit ambiția ca cele șase mari capitole ale cărții- În loc de introducere, Teorie și exegeză literară, Luminile franceze, Lecturi și interpretări, Québec, Addenda, plus un admirabil studiu-omagiu scris de el însuși (Irina Bădescu, un itinerariu intelectual), un riguros Indice de nume și o Bibiografie să ne restituie o imagine cât mai completă posibil a formării și devenirii unui mare dascăl și a unei exemplare cercetătoare. Nu doar a literaturii de expresie franceză scrisă în Hexagon sau în Canada, ci și a literaturii române. Contribuțiile științifice ale Irinei Bădescu sunt redactate atât în franceză cât și în română, ocazie pentru cititorul de azi să constate cu câtă precizie, dar și cu câtă grijă acordată stilului, corectitudinii și frumuseții exprimării mânuia profesoara cele două limbi.

Irina Bădescu făcea parte din ceea ce se cheamă generația dezghețului. Și-a făcut o parte din studii în tulburii anii ‘50, când droit de cité avea doar limba rusă, însă o bună tradiție de familie i-a facilitat încă de atunci cunoașterea limbii franceze. O limbă a speranței, a gândului că, la un moment dat, ceva poate că se va schimba în bine.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contribuotrs.ro