Încălzirea globală, acidificarea oceanelor și moartea peștilor tropicali – acuzații de fraude științifice de mari proporții
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
Pe 6 mai 2021, revista Science a publicat o amplă anchetă intitulată Acidificarea oceanelor modifică comportamentul peștilor? Acuzațiile de fraudă creează o mare de îndoieli. Ancheta documentează o serie de fraude științifice comise de cercetători angrenați în studierea efectelor încălzirii globale asupra ecosistemelor marine. Demersul jurnalistic a fost declanșat de o solicitare făcută în august 2020 de patru tineri cercetători din diverse țări. Aceștia au cerut la trei agenții de finanțare (Australian Research Council, U.S. National Science Foundation și U.S. National Institutes of Health) o investigație în legătură cu o conduită necorespunzătoare privind 22 de lucrări de cercetare, multe dintre ele referitoare la efectele acidificării oceanelor asupra comportamentului și ecologiei peștilor. Solicitarea, pe care au împărtășit-o cu reporterul Martin Enserink de la Science, se bazează pe ceea ce autorii consideră a fi dovezi de manipulare a datelor primare, disponibile publicului, în cazul a două lucrări, una publicată în Science, cealaltă în Nature Climate Change. Manipularea datelor a fost combinată cu raportarea unor efecte comportamentale remarcabil de mari și „imposibile din punct de vedere statistic” ale dioxidului de carbon asupra unor specii de pești.
Acuzațiile de fraudă (recte, fabricarea de date) vizează în principal doi autori: Philip Munday, ecologist marin la James Cook University în Townsville, co-autor a peste 250 articole, și Danielle Dixson, care a obținut un doctorat în biologie marină sub îndrumarea lui Munday în 2012, actualmente conferențiară la University of Delaware din Lewes.
Cum s-a ajuns la această situație extremă de conduită ne-profesională?
În 2008, Munday și Dixson (doctoranda lui pe atunci) au început să publice date din care rezulta că acidificarea oceanelor, cauzată de încălzirea globală, produce o serie de efecte surprinzătoare în comportamentul peștilor tropicali. De exemplu, unii devin mai îndrăzneți și se reped către momelele chimice produse de predătorii lor. În altă lucrare, autorii au arătat că, dacă pH apei din acvariul de cercetare a fost redus de la 8,15 (nivelul actual din apa oceanică) la 7,8 (nivelul prezis pentru anul 2100), larvele unui peștișor (Amphiprionpercula) erau mai puțin atrase de trasorii chimici produși de un recif sănătos și mult mai atrase de alți trasori (mirosuri) generate de ierburi de mare și copaci putreziți, pe care, în mod normal, larvele le respingeau. De aici, concluzia că încălzirea globală, responsabilă cu acidificarea oceanelor, „turmentează” peștișorii, care, suindu-li-se excesul de CO2 la cap, vor deveni „amețiți” și pradă ușoară pentru alți pești sau incapabili să-și mai găsească un refugiu pe un recif sănătos.[i]
Pe scurt, CO2 în exces ajunge să tulbure creierele peștișorilor!! Ei devin dezorientați, hiperactivi, se îndepărtează de adăpost, cu văzul și auzul deteriorate. Astfel de concluzii nu puteau trece, desigur, neobservate și nu au trecut. „Descoperirile” lui Munday și Dixson au fost incluse în Raportul Panelului Interguvernamental despre Schimbarea Climei (IPCC) din 2014 ca având „consecințe profunde asupra diversității vieții marine” și a crescătoriilor de pește.
Ca și marea „descoperire” românească, conform căreia cei mai bătrâni baobabi din Africa mor din cauza schimbărilor climatice, și concluziile cuplului Munday-Dixson au atras atenția altor oameni de știință. În ianuarie 2020, un grup de șapte tineri cercetători – să-i numim cei 7 Magnifici, conduși de Timothy Clark, fiziolog marin la Deakin University, Geelong, Australia, au publicat în Nature rezultatele unui studiu desfășurat pe o perioadă de 3 ani, în care au încercat să reproducă rezultatele lui Munday și Dixson.[ii]
Folosind numeroase exemple (inclusiv unul despre Marea Barieră de Corali din Australia), am subliniat în articolul Criza reproducerii, publicarea tendențioasă și canonizarea unor fake facts în studiile științifice, reproducerea rezultatelor științifice este inima vie a cercetării. Dacă trebuie să alocăm mii de miliarde de dolari pentru climă, trebuie să avem siguranța că știința este corectă, nu fake studies consumatoare de mari sume de bani și creatoare de glorie mediatică nemeritată.
Raportul celor 7 Magnifici are un titlu care vorbește de la sine: Acidificarea oceanelor nu afectează comportamentul peștilor din recifele de corali. Concluziile lor sunt în clară contradicție cu cele ale grupului condus de Philip Munday:
Se preconizează că peștii din recifele de corali vor fi deosebit de susceptibili la acidificarea oceanelor la sfârșitul secolului, pe baza mai multor lucrări de profil [vezi nota 1 a textului meu] care au raportat deficiențe comportamentale și senzoriale profunde – de exemplu, o atracție completă față de indicii chimici ai prădătorilor în condiții de acidificare a oceanelor. Aici, arătăm în mod cuprinzător și transparent că – spre deosebire de studiile anterioare – nivelurile de acidificare a oceanelor de la sfârșitul secolului au efecte neglijabile asupra unor comportamente importante ale peștilor din recifele de corali, cum ar fi evitarea semnalelor chimice ale prădătorilor, nivelurile de activitate ale peștilor și comportamentul lor bilateral (preferința de viraj stânga-dreapta).
… constatările noastre indică faptul că efectele raportate ale acidificării oceanelor asupra comportamentului peștilor din recifurile de corali nu sunt reproductibile, ceea ce sugerează că perturbările comportamentale nu vor fi o consecință majoră pentru peștii din recifurile de corali în oceanele cu un nivel ridicat de CO2.
Cei doi autori principali ai lucrărilor incriminate neagă categoric că ar fi inventat date, iar Universitatea James Cook din Townsville, Australia, a respins acuzațiile de fabricare a datelor împotriva unuia dintre ei (Philip Munday) după o anchetă preliminară. Dixson a negat și ea că ar fi fabricat date. Dar mai mulți oameni de știință, neconectați la grupul celor 7 Magnifici, precum și mai mulți experți în fake data care au analizat cazul, au semnalat prezența unor probleme grave în cele două seturi de date, precum și în alte două seturi suplimentare, scrise în colaborare de unul dintre cercetătorii acuzați. E vorba despre multiplicarea prin copiere mot-à-mot a zeci de seturi de date în fișierele Excel, còpii care au fost tratate ca reprezentând date primare originale. Apoi, multe calcule (totaluri pe coloane sau rânduri, procentaje) sunt greșite, ca și cum datele de intrare ar fi fost modificate pe parcurs. Philip Munday a recunoscut copierea greșită a datelor, dar s-a scuzat afirmând că au fost doar erori de transcriere manuală în Excel a datelor din caietele de laborator, nimic intenționat sau făcut din dorința de a fabrica date.
Membrii grupului Clark nu au fost primii care au sesizat că articolul din Science (2014), care face obiectul sesizării adresate celor trei agenții de finanțare, are carențe deontologice.[iii] La scurtă vreme după publicare, revista Science a primit un „comentariu tehnic”, scris de Andrew Baird, ecologist recifal, de la James Cook University. Baird a semnalat câteva probleme instrumentale, inclusiv faptul că viteza apei oceanice din aparatura folosită de Dixson era mult mai mare decât cea din realitate pentru ca larvele de pește să mai poată înota libere. Vicierea experimentului a viciat rezultatele obținute și concluziile trase pe seama lor. Editorii revistei Science au decis că respectivul comentariu era „o prioritate minoră pentru publicare” și, ca atare, nu a mai apărut.
Această întâmplare este similară cu cea mărturisită de profesorul Pătruț în legătură cu articolul său despre baobabi publicat în Nature Plants. Cinci experți, pe care i-am citat în articol, au făcut afirmații critice la adresa validității științifice a articolul semnat de Pătruț et al., sugerând revistei retragerea lui. Iată ce s-a întâmplat de fapt, conform profesorului Pătruț:
În partea a treia, mă voi referi şi la afirmația cu totul eronată, potrivit căreia “specialiști adevărați în ecologia baobabilor”, recte aceeași Diana Mayne, secondată de David Baum, ar fi cerut revistei Nature Plants retragerea articolului nostru. Nimic mai puțin adevărat! Aceștia au dorit doar să publice un comentariu critic într-un număr ulterior al revistei. Comentariul lor a fost însă atît de inconsistent şi neconvingător, încît, după răspunsul meu foarte ferm, acesta nu a fost publicat.
După cum se vede, soarta unor „comentarii critice” nu este de invidiat nici în revista Nature Plants.
Acuzațiile de fraudă științifică legate de încălzirea globală à acidificare oceanică à moartea peștilor au fost extinse și la alte cazuri.
În 2016, Oöna Lonnstedt – o altă absolventă de la James Cook University, avându-l pe Philip Munday drept unul din cei trei supervizori ai tezei sale de doctorat, se afla la Uppsala University într-un stagiu post doctoral. Împreună cu noul mentor, Peter Eklöv, ea a publicat, tot în Science, un articol „tare” despre larvele bibanilor din Marea Baltică, „amatoare” să înghită micro-plastice în loc de hrană reală. Urmarea, o puteți intui și singuri: peștii rezultați din acele larve au o creștere redusă și – iarăși, din cauza CO2 crescut -mai devin și dezorientați când e vorba de semnalele chimice, adică bibanii respectivi devin o pradă prea ușoară pentru peștii care nu se sinchisesc de acidificarea Mării Baltice.[iv]
Această „descoperire” a fost imediat catalogată drept „o fantezie totală” de o colegă de la universitatea suedeză, Josefin Sundin. Împreună cu colegii ei din grupul celor 7 Magnifici, a trimis o sesizare Universității Uppsala, care, la început, a negat categoric existența unei fraude științifice. Dar Suedia nu e Australia: în aprilie 2017, Board-ul Central de Revizuire Etică al Suediei a concluzionat că există de fapt „o lipsă de onestitate științifică” în cercetarea publicată de cei doi autori. Revista Science a retras articolul. Iar câteva luni mai târziu, o investigație detaliată a Universității Uppsala a concluzionat că datele fuseseră fabricate (fake data). Case closed.
Cu doi ani mai înainte, aceeași Oöna Lonnstedt a folosit seturi de date colectate în 2012, pe când era doctorandă la James Cook University și, împreună cu doi colaboratori canadieni, foști colegi la universitatea australiană, a publicat un articol în revista Biology Letters.[v] În studiul respectiv sunt arătați 50 de peștișori pretins unici, dar experții în manipulări fotografice afirmă că sunt mult mai puțini, pentru că unele fotografii au fost copiate de mai multe ori. Un colaj de fake-photos poate fi văzut aici.
În apărarea cuplului Munday-Dixson și a practicilor lor pretins științifice au sărit câțiva colegi cu diverse explicații. Dar, de departe, cea mai scandaloasă opinie a fost formulată de nimeni altul decât Hans-Otto Pörtner (Alfred Wegener Institute, Bremerhaven, Germania), vicepreședintele unuia din cele trei grupuri de lucru ale IPCC, același IPCC care folosise „descoperirile” lui Munday-Dixson în 2014. Domnia sa s-a plâns că și el a suferit în trecut din partea criticilor adresate de „oameni mai tineri”, dar după aceea a trecut la afirmații neașteptat de dure din partea unui asemenea oficial de rang înalt:
Să-ți construiești o carieră judecând ceea ce au făcut alții nu este corect… Dacă o astfel de controversă ajunge în afara comunității, este dăunătoare pentru că întreaga comunitate își pierde credibilitatea.
De necrezut! Dacă cercetătorii încearcă să reproducă rezultatele unor studii publicate, mult trâmbițate mediatic pentru că fluieră melodii corect politice, ei sunt acuzați de carierism! Și, pe deasupra, li se mai cere și să tacă din gură, să nu informeze opinia publică despre „scheletele din dulapurile lor științifice”, ca să nu-și piardă credibilitatea „întreaga comunitate”. Adică, este mai bine să îngropăm posibila fraudă decât să pătăm reputația unei mici, dar confortabile, comunități științifice. În aceste condiții, adevărul va umbla cu capul spart, el devenind o problemă secundară.
Ce mi se pare trist este și faptul că niciuna din cele trei agenții de finanțare, cărora le-a fost adresată sesizarea despre conduita ne-profesională în legătură cu 22 articole, nu a făcut niște investigații serioase, urmând modelul suedez descris mai sus. Când vine vorba despre universități, acestea sunt foarte reticente în a-și blama proprii cercetători. E, pe de o parte, o chestie de orgoliu profesional, și, pe de altă parte, e o chestie legată de banii aduși în visterie de contractele bănoase pe care respectivii cercetători le primesc de la diverse agenții de finanțare.
Cazuri similare din trecut, implicând University of East Anglia (scandalurile Climategate I și II), ori Pennsylvania State University (cazul hockey stick) s-au încheiat cu „achitarea” acuzaților.
În condițiile în care publicarea unor „comentarii tehnice” negative la adresa unor articole publicate nu este îmbrățișată cu entuziasm de editori, controlul de calitate al textelor se bazează exclusiv pe sistemul peer-review. Doar că acest sistem dă rateuri mari, producând frustrare și neîncredere printre autorii dispuși să-și publice cercetările lor:
Știm că sistemul peer-review este neobiectiv, injust, lipsit de responsabilitate, incomplet, ușor de aranjat, adeseori insultător, de regulă ignorant, uneori prostesc și adesea greșit.
Concluzii
Cazul prezentat aici nu se referă doar la disputele dintre două grupuri de cercetători ai fiziologiei și comportamentului unor pești, nici la datele, mai mult sau mai puțin fraudate, nici la viitorul oceanelor, mai mult sau mai puțin acidificate. El evidențiază aspecte legate de deontologia, sociologia, psihologia și politica științei, inclusiv presiunea asupra cercetătorilor pentru a publica în reviste de top, setea acelor reviste de a obține și prezenta rezultate care să atragă atenția prin alarmismul concluziilor, gen cei mai bătrâni baobabi din Africa mor din cauza schimbărilor climatice sau peștișorii tropicali sunt „drogați” de concentrația crescută a CO2 și nu-și mai găsesc drumul spre căsuța lor din recifele coraligene.
Situațiile descrise aici sunt noi dovezi că integritatea științifică este greu de menținut în climatul academic de astăzi Publish-or-Perish. Tinerii absolvenți ai unui doctorat sunt tentați, din nefericire, să folosească orice metodă, inclusiv cele ne-oneste, de a-și vedea numele atașat unor articole publicate în reviste de top. Nu este un secret că Danielle Dixson, după publicarea articolului ei din Science (2014), care face acum obiectul investigației solicitate de grupul Clark, a avut o ascensiune profesională rapidă: în anul următor, a primit poziția de profesor asistent și șefă a unui laborator de biologie marină la University of Connecticut, Lewes. În 2019, a fost promovată ca profesor asociat (conferențiară) la aceeași universitate, devenind, pentru o parte a mass-mediei, un model de succes profesional, numai bun de popularizat printre tinerele atrase de știință. Și exemplele pot continua.
Problemele de credibilitate ale cercetărilor privind acidificarea oceanelor din cauza creșterii concentrației de CO2 au fost semnalate de mai multă vreme. De exemplu, pe 6 august 2015, Nature a tras un semnal de alarmă – Crucial ocean-acidification models come up short, prezentând analiza a 465 studii, publicate între 1993 și 2014, studii care pretindeau că au găsit dovezi irefutabile despre acidificarea oceanelor. Dar, surpriza surprizelor, după investigarea metodologiilor și echipamentelor folosite de autori, s-a descoperit că doar 27 studii (adică 5,8%) au utilizat un design experimental adecvat. Restul au avut detalii insuficiente despre configurarea experimentală, ceea ce reprezintă o problemă majoră, pentru că rezultatele publicate nu pot fi reproduse independent de alți oameni de știință. O cauză majoră a acestor rebuturi științifice a fost considerată presiunea crescândă de a publica rapid și în reviste de top, ceea ce îi împinge pe unii cercetători sau grupuri de cercetare să publice o cercetare sub-standard.
INTERVIURILE HotNews.ro