Necesitatea dezbaterii. Cărțile lui Oliver Jens Schmitt
Nu intenționez ca în spațiul acestui comentariu să redeschid de acum vechea și dureroasa poveste a eșecului de mari proporții reprezentat de felul în care a fost marcat, sărbătorit, elogiat, glorificat, mitizat, demitizat și, s-ar fi putut oare altfel?, politizat Centenarul Unirii de la 1 Decembrie 1918.
Nu vreau nici să vorbesc despre trista realitate că, în locul sintezelor majore, istoriografia românească ne-a pus la dispoziție mai degrabă câteva cărți care nu au făcut cel mai adesea decât să mai marcheze încă o dată existența pozițiilor ireconciliabile dintre așa-numitele școli istorice din România. Una încă vizibil tradiționalist-naționalistă, cea de-a doua autoproclamat apăsat europeană.
La urma urmei în 2018, nu s-a petrecut nimic nou sub soare. S-a mai confirmat o dată câtă dreptate avea Horia-Roman Patapievici atunci când în cartea Despre idei și blocaje (Editura Humanitas, București, 2007) observa, cu nedisimulată amărăciune, că una dintre specificitățile românești negative este aceea a incapacității dialogului, a dezbaterii adevărate a ideilor.
Altfel spus, în spațiul carpato-danubiano-pontic avem de-a face cu un fel de dialog al surzilor, nu cu dezbateri calme, științific fundamentate al căror rost ar fi acela de a se întreba și de a socoti, vorba poetului, ce e rău și ce e bine într-o ipoteză nouă. Când respectiva ipoteză este lansată în spațiul public în pagini de carte apar, e adevărat, încă apar recenzii, numai că cele mai multe adoptă tonuri categorice, mai niciodată urmate de dezbateri autentice.
Firesc era, în opinia mea, ca o carte precum România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie, în fapt dezvoltarea editorială a unei conferințe a istoricului austriac Oliver Jens Schmitt (Editura Humanitas, București, 2018) să iște un amplu schimb de opinii. Cu atât mai mult cu cât lucrarea punea sub semnul întrebării corectitudinea științifică a unor imagini aproape cvasi-sacrosancte despre istoria noastră. Prima referitoare la perioada interbelică, foarte adesea idealizată, prezentată ca un fel de vârstă de aur, cea de-a doua la cei aproape cincizeci de ani de comunism. Aproape unanim catalogați drept caatastrofali, însă fără vinovății clar precizate și, mai ales, fără identificarea complicităților. În semnalarea consacrată cărții lui Oliver Jens Schmitt, scriam, între altele, următoarele:” Până la apariția eseului România în 100 de ani Bilanțul unui veac de istorie parcă ne mai era îngăduit luxul de a trăi cu iluzia că epoca interbelică a fost una cu adevărat democratică. Nu, democrația nu a fost una chiar perfectă, însă perfectibilă. Analizată din perpsectiva matricei naționalist-centraliste care a slujit drept proiect de țară îndată după Marea Unire, proiect vizând centralizarea și omogenizare, dar și din din perspectiva felul în care s-au comportat între 1918-1944 vârfurile clasei politice, Biserica, Armata, Academia, așa cum procedează profesorul austriac, puțin rămâne din respectiva imagine înduioșătoare. Țara a fost guvernată prost de politicieni preocupați în primul rând de propria lor prosperitate, după eșecul lui Iuliu Maniu care a ajuns la guvernare în 1928, dar nu a reușit să pună țara pe un traiect pur democratic, s-au succedat guvernări din ce în ce mai debile, dar și mai corupte. Biserica Ortodoxă mult prea legată de Stat, de intențiile sale centralizatoare, a făcut cel mai adesea jocul politicienilor, uneori chiar li s-a substituit acestora asumându-și funcții politice clare (cazul guvernării patriarhului Miron Cristea). Armata a încurajat și susținut, și până la guvernarea dictatorială a generalului Ion Antonescu, dar vom vedea că și după, tendințele autoritariste. Academia a fost, la rându-i, animată nu de preocupări științifice ori de o orientare pro-occidentală, ci minată de o viziune autohtonistă și de interese politice nu tocmai onorante.
Oliver Jens Schmitt lansează întrebări și, în consecință, spulberă și multe mituri, unele cu funcție și valoare de scuză, referitoare și la perioada comunistă. Da, e adevărat, comunismul a fost adus în România de tancurile sovietice, dar nici nu s-au depus prea multe eforturi spre a fi, cel puțin formal, rejectat. Au existat complicități ale unor consistente părți ale populației, ale intelectualității, ale Armatei. Academia a fost parazitată de falși intelectuali care au făcut, contra cost, jocul partidului, Biserica și-a asumat complicități mai mult decât condamnabile. De aici poate și faptul că, la un moment dat, o parte dintre supraviețuitorii legionarismului au cochetat cu național-comunismul apărut în vremea lui Dej și dus la apogeu de Nicolae Ceaușescu. De altminteri, chiar conceptul de om nou atât de de placul stejarului din Scornicești, a fost împrumutat din arsenalul ideologic al legionarilor. Oliver Jens Schmitt detectează puncte de continuitate atât între Regele Carol și Nicolae Ceaușescu cât și între serviciile secrete (Siguranța) din interbelic și cele din perioada comunistă (Securitatea)’’.
Noua carte a profesorului Oliver Jens Schmitt, consacrată Balcanilor în secolul al XX lea, carte subintitulată O istorie postimperială, apărută în 2019 în limba germană și în românește în 2021 (Editura Humanitas, București) reia, în pasajele consacrate României, o consistentă parte dintre aceste idei. Le reia și le dezvoltă. Le inserează într-o perspectivă ceva mai amplă. Aceea a agitatei istorii a Balcanilor în ceea ce se numește îndeobște scurtul secol al XX lea. Partea însăși consacrată României (socotită, probabil, spre enervarea multora țară balcanică) este una considerabilă (poate doar cea dedicată evoluțiilor din fosta Iugoslavie se bucură de o dimensiune comparabilă). țara noastră, asemenea fostei Iugoslavii, fiind catalogată drept un imperiu post-imperial. Așța să fie oare ?
Comparată cu aceasta, dar și cu alte așa-numite structuri post-imperiale compozite rezultate după prăbușirea, la finele primei mari conflagrații mondiale, a fostelor Imperii, doar România ‘’ și-a păstrat câștigurile teritoriale din 1918‘’. De ce ? Să fi fost și aici la mijloc norocul pe care l-ar fi avut țara, noroc invocat într-o aserțiune celebră de Petre Carp și foarte adesea citat în eseurile sale de istoricul Lucian Boia ? Oliver Jens Schmitt explică : ‘’Țara avea avantajul că etnicii români reprezentau peste 30% din populație în 1930 și erau un grup compact, comparativ cu construcțiile ideologice fragile ale iugoslavilor sau cehoslovacilor ca națiuni titulare imaginare. România a fost favorizată de așezarea națiunii titulare și de aceea a celei mai importante minorități, maghiarii. Aceștia din urmă trăiesc compact în arcul carpatic, înconjurat de zone minoritar românești. României i-a reușit însă cel mai bine dintre toate omogenizarea etnivă și socială ‘’. Respectiva omogenizare este apreciată de drept “proiectul principal al țării, dorit atât de fasciști, cât și de comuniști ”.Avem astfel de –a face cu încă o dovadă a ambiției de continuitate ce caracterizează, în opinia istoricului austriac, nu doar istoria României în déjà trecutul veac, ci istoria întregului spațiu balcanic.
Fără a pune sub semnul îndoielii faptul că românizarea României, detaliată într-o carte de deja menționatul profesor Lucian Boia, a însemnat o operațiune însemnată, este firească întrebarea dacă ea a fost chiar proiectul principal al țării. Ar fi, cred, o temă de discuție onestă care să nu încerce punerea între paranteze nici a dificultăților întâmpinate înainte și după Unire (ezitările și întrebările legate de neutralitate, controversele referitoare la situarea de partea Antantei, atitudinea Bisericii despre care se vorbește mult prea puțin), nici nerespectarea întru totul a promisiunilor făcute atunci maghiarilor, nici a persecuțiilor anti-evreiești și nici vânzarea pe bani mulți și mizerabili a etnicilor germani. Nici esența naționalistă a stalinismului din ultima parte a domniei lui Gheorghiu-Dej și a național-comunismului din pretinsa Epocă de Aur și nici formele abracadabrante, ubuești, subordonate cultului Conducătorului. De discutat ar fi și următoarea afirmație : ‘’ La 100 de ani de la apariția sa, singurul stat compozit care a supraviețuit în Balcani se află într-o criză profundă de sens și de stat, în care interesele regionale sunt mai atent articulate’’.
Cartea Balcanii în secolul al XX lea nu este însă, de bună seamă, una în exclusivitate consacrată României. Deși, recunosc, că pentru mine, respectivele pasaje au fost cele mai interesante. Istoricul austriac ne propune o narațiune amplă, o modernă și problematizată carte de istorie comparată în care urmărește destinul Balcanilor în vremea celor trei războaie balcanice, a Marelui Război dintre 1914 și 1918, a Celei de-a doua conflagrații mondiale, a perioadei de după până în 1989 și de acolo mai departe. Oliver Jens Schmitt, atent la, cum se spunea în manualele de odinioară, cauze și consecințe avansează următoarea periodizare- 1. 1912-1923 în care detaliază Războaiele balcanice și Primul Război Mondial. 2. Balcanii în perioada interbelică în cursul căreia cercetătorul detectează ceea ce numește ‘’eșecul unei noi ordini post-imperiale ‘’. 3. Al doilea deceniu de război- 1939-1949. 4. Omogenizarea post-imperială: Balcanii între 1945 și 1989. Și tot ca în manualele de odinioară avem de-a face cu surprinderea asemănărilor și deosebirilor. Pe de o altă dintre destinul țărilor balcanice și cel a țărilor din zona Centrală a Europei. Pe de alta dintre destinul Albaniei, Bulgariei, României și al Iugoslaviei, după 1945 sau chiar din 1944 intrate în zona sovietizării și Grecia. Care a scăpat, cum se spune, la mustață de comunizare, însă nu și de regimuri dictatoriale.
INTERVIURILE HotNews.ro