Nenea Iancu, iubitul meu de 160 de ani

Zița purta fustă largă și creață, avea părul negru împletit și salbă la gât. Rică Venturiano și-a tras frac roz și un joben uriaș. O masă, un pat, o căldare și un lighean de tablă erau decorul piesei de teatru „Iech riat balvalali“, prezentată cu zece ani în urmă, pe scena Teatrului Mic din București. Pentru cine nu cunoaște limba romani, precizăm că era vorba de comedia „O noapte furtunoasă“, a lui Ion Luca Caragiale, în variantă țigănească. A fost un spectacol inedit, în care actorii erau tineri voluntari de etnie romă. Buna dispoziție de pe scena și din sală au fost întreținute de muzica lăutărească. Declamația în romani a lui Jupân Dumitrache „Și eu sunt român!“ a stârnit hohote de râs și aplauze. Inițiativa a facut parte din „Pași spre toleranță“, un proiect finanțat de Uniunea Europeană. Cu siguranță că, acum mai bine de 100 de ani, Ion Luca nu s-a gândit că teatrul său va fi folosit ca stindard pentru pacea și înțelegerea între etnii și popoare. Cu binecunoscutul său umor, el ar fi schițat însă un zâmbet, în colțul gurii, parcă spunând: „Nimic din ce e omenesc nu îmi e străin“. Pentru știința lui de oameni îl iubesc, mai întâi.

Într-o scrisoare adresată lui Alexandru Vlahuță, Caragiale scria: „Frate Vlahuță, de ce să ne facem spaimă și inimă rea, degeaba? La noi nu e nici mai multă, nici mai puțină stricăciune decât în alte părți ale lumii. Calitățile și defectele omenești sunt pretutindeni aceleași, oamenii sunt peste tot oameni. Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale și morale, religiuni […] îi pot arăta ca și cum s-ar deosebi mult cei dintr-un loc, de cei dintr`altul; ei însă, în fondul lor, pretutindeni și totdeauna, sunt aceiași. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost. Unul e mai așa, altul mai altmintrelea; dar, la urma urmelor, toți sunt la fel. Zi-le oameni și dă-le pace!“

Caragiale mai adăuga: „Așadar, să nu ne mai facem inimă rea și spaimă, gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată ca altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă: nu e pân`acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă. Încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-l poată comanda, încă nu știe de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni. Fript cu lapte, suflă și în brânză.“ Un ochi lucid, un bun-simț elementar. Și pentru asta îl iubesc pe Ion Luca, cu ardoare.

Suntem la finele secolului al XIX-lea, în mahalaua bucureșteană. România e un stat nou, care încearcă să se acomodeze cu modernitatea, însă mai puțin cu adevărata democrație. Societatea română, de puternică tradiție rurală, descoperă industrializarea. Asistăm la nașterea unei clase burgheze care se chinuie să imite Occidentul. E o societate în plină transformare, care oferă șanse parveniților de a-și face o situație, mai ales prin mijloace necinstite. Exodul rural completeaza pitorescul mahalalelor bucureștene. În cârciumi se configurează microcosmosul acestei societăți: mica burghezie lipsită de respectabilitate, foști țărani acum sărăciți, politicieni veroși, ariviști de tot felul. La un pahar „de vorbă“ se fac și se desfac micile și marile afaceri prin intrigi politice, adultere, șantaje și trucaje. Această lume a surprins-o Caragiale în „Schițele“ și comediile sale, atingand-o când fin, când nemilos. Fără lecția lui de critică, persiflaj și auto-ironie, viața mi-ar fi fost mai săracă.

Azi, Nenea Iancu n-ar fi rămas șomer. În România post-comunistă, într-o societate în construcție, dar și adesea în derivă, în care trecutul nu e cu adevărat trecut, iar viitorul e incă nedefinit, ochi și peneluri ca ale lui sunt garanția gândirii și expresiei libere. Urmașii din presă ai lui Caragiale descos căptușelile afacerilor murdare și ale politicilor de subsol. O fac cu zâmbetul pe buze, dar și cu o lacrimă în colțul ochiului, ca si mentorul lor, caci tranziția românească pare fără de sfârșit. Într-un moment de luciditate, dar și de disperare, un ziarist român, acum decedat, scria: „Citind ziarele din anii tranziției, ai impresia că românii au intrat într-un război absurd al tuturor împotriva tuturora. Crime, violuri, jafuri, amenințări, înjurături, certuri, minciuni, șantaje, lucrături mafiote, disperare, foame, greve, șomaj, mizerie, boli…iată doar câteva pastile veninoase care ne macină zilele și umplu până la refuz paginile gazetelor. […] Gazetarul tranziției a ajuns un singuratic lătrător la lună.“ Așa a fost și Caragiale, criticat de contemporani și hulit de esteticienii vremii lui. Însa spiritul lui de gazetar a făcut școală, la care m-am înscris și eu.

Abia în 1948, la 36 de ani de la moartea scriitorului, geniului său satiric i s-a făcut loc acolo unde i se cuvine, la Academia Română. Anul 2002 a fost, ca și 2012, tot Anul Caragiale. Pe atunci se evoca „un Caragiale care vede enorm, ironic, dar și îngândurat, serios, un om de idei și al ideilor“. La această caracterizare post-mortem, cu siguranță că el ar fi raspuns: „Aș! Mofturi!“. Și-ar fi împins ușor pălăria într-o parte, și-ar fi legănat bastonul și ar fi pornit-o încet, murmurând ca pentru sine: „Românii de astăzi sunt un neam întreg […] ce încă d`abia pe departe începe a-și simți importanța în lumea europeană. E greu de înțeles teama ce o au unii de pierderea românismului. Să se piarză neamul românesc! – Auzi dumneata! La lăptărie, birjar!“ Să-i zicem modest? Să-i zicem și patriot? Oricum i-am zice lui Nenea Iancu, n-am nimeri-o de tot. Și vedeți, tocmai de aceea îl iubesc și acum, cu toate ca a împlinit 160 de ani.

Anul 2012 este Anul Caragiale, când se sărbătoresc 160 de ani de la nașterea și 100 de ani de la moartea marelui dramaturg și gazetar român (1852-1912). S-a născut la Haimanale și a murit la Berlin. Auto-exilul său, care a durat opt ani, s-a datorat unor false acuze de plagiat, ale unui coleg invidios. Procesul contra calomniatorului, Caragiale l-a câștigat, sila i-a ramas. În 1904, el s-a mutat la Berlin, unde a trăit și scris până la sfârșitul vietii. Acestei perioade îi aparține și eseul „Un patriot român“ , caci Ion Luca Caragiale nu s-a dezis niciodata de țară. Nemții îl cinstesc la vedere cu două plăci comemorative, în Berlin-Wilmersdorf și Berlin-Pankow. Românii se pot încărca zilnic de spiritul lui satiric, pipăind foșnitoarea bancnotă de 100 de lei. Sau citindu-i câte o „schiță”, la fel de valabilă acum, ca atunci.