Niciodata curmatele sfasieri interioare: Pasiunea lui Emil Cioran (1911-1995)

Au trecut două decenii de la stingerea din viață a lui Emil Cioran, acestJuif errantal filosofiei europene din veacul trecut. Întâmplarea a făcut să fiu la Paris și să apuc să trec, împreună cu Florica Jebeleanu și Marius Stan, chiar pe strada unde se găsea celebra mansardă. Marius a făcut poze, seara am cinat în zonă împreună cu pianistul și eseistul Andrei Vieru, soțul Floricăi, un intelectual de mare rafinament care l-a cunoscut bine pe Cioran. A fost, nu mă îndoiesc, cel mai central-european intelectual român (dar și francez) al veacului XX. A trăit o existență sub zodia utopiei, a dilemelor identitare și a nevrozelor politice. A fost un gânditor al adevărurilor neiertătoare, al interogațiilor ultime și al niciodată curmatelor sfâșieri interioare.

Născut la Răşinari în luna aprilie 1911, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini. Autorul “Ispitei de a exista” a detestat orice schematism descărnat, orice formulă filosofică înghețată, s-a îndoit de toate precum și de el însuși. A trăit sub semnul disperării, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios, gelos și adeseori irascibil, căruia s-a obstinat să-i azvârle mereu mănușa unui dispreț înfrigurat. A fost îndrăgostit de neant, se simțea bine doar în acel deşert al melancoliei cotropitoare căruia îi putem spune geniul inadaptării ori vocația de a fi mereu împotrivă și mereu dezrădăcinat, Emil cel fără-de-țară, Emil cel fără-de-casă (Heimatlosigkeit). A fost marele vagabond al unei metafizici îmbătrânite. Dintre filosofii francezi ai timpului său, l-aș asemui cu un Vladimir Jankélévitch ori cu Emmanuel Levinas. Unii l-au numit nihilist. Nu cred că putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degrabă de o supremă, apăsătoare, terorizantă descumpănire. Lumea este strâmb alcătuită, suntem mereu dependenți de obligații decizionale care se dovedesc de atâtea ori nefericite, chiar dezastruoase.

Locuința lui Cioran era la mansarda acestei case din zona Odéon. Fotografie de Marius Stan

În tinerețe, cum o mărturisea chiar el, Cioran s-a contaminat cu virusul radicalismului utopic, fusese, spre a relua formula lui Czesław Miłosz, un “sclav al Istoriei”, un motiv suficient de puternic pentru a dezvolta ulterior un scepticism total în raport cu cântecele de sirenă ale ideologiilor de orice culoare. A fost așadar un intelectual atras, ori, mai precis spus, sedus de promisiunile oraculare ale fascismului (putea merge înles folles années trente, la fel de bine, ori de rău, spre comunism, nu degeaba îl admira pe Lenin). Mediocritatea burgheză proprie aceleilow and dishonest decade(W. H. Auden), tihna unei democrații imperfecte, dar reale, îl plictisea, îl înfuria, îl scotea din minți. Voiaanother country, o Românie transfigurată, o Românie nefilistină, o Românie capabilă de delir, de salturi mortale, de autenticitate, de aventuri imperiale. Într-un text de o sinceritate unică, acea confesiune sfâșietoare care este “Mon Pays”, Cioran a spus mai multe lucruri dure despre orbirea sa juvenilă decât toți adversarii săi reuniți. La un ceas când România democratică avea o vitală nevoie de prieteni, nu de inamici, a ales să o deteste, lucru pe care avea să-l regrete o viață.

Avea o chemare spre existențialismul apocaliptic (înclinație observată de Gabriel Liiceanu). Paradoxal, era un revoluționar care iubea tradiția conservatoare. Făcea parte, ca și Ludwig Klages, dintre aceia care, în lupta dintre suflet și spirit, iau partea celui dintâi. Într-un text apărut în “Partisan Review” îl numeam un revoluționar mistic. Un revoluționar, cum se spune,fur ewige Dinge.Este vorba de acel sindrom pe care istoricul Jeffrey Herf l-a definit drept al modernismului reacționar. Îmi amintesc discuțiile purtate cu Matei Călinescu despre generația lui Cioran ca parte a unui fenomen european de respingere exasperată, dar și de asumare temerară a modernității. În eseul său clasic despre “Joseph de Maistre și originile fascismului”, marele gânditor liberal care a fost Isaiah Berlin îl citează elogios pe Cioran.

Tot astfel, după ce în tinerețe scrisese “Schimbarea la față a României”, o carte-manifest, o carte-dinamită, revelatoare pentru febra ideologică de atâtea ori distructivă a acelor timpuri, maturul Cioran a protestat împotriva oricărei forme de xenofobie. Paginile despre evrei din “La tentation d’exister” rămân un omagiu de o imensă căldură, aș spune dragoste, adus unui popor de solitari și martiri. La fel, ceea ce a scris despre maghiari, ceea ce a spus în convorbirile cu prietenii săi, între care istoricul François Fejto, ar trebui predat în școlile din România pentru a depăși viziunile primitive care încă ipotechează și împiedică analizele sincere și oneste. Cum a putut acest om de o inteligență nepereche, îndrăgostitul de Schopenhauer, Nietzsche, Simmel, Scheler și Bergson, să îmbrățișeze tezele extremiste? Ce demon îl va fi înrobit? Nu vom înțelege niciodată această opțiune intelectuală din timpurile acelea sumbre, când, cum spunea François Furet, ambele radicalisme, comunismul și fascismul, aveau un viitor tocmai pentru că democrația părea definitiv condamnată, dacă vom proceda reducționist, operând cu verdicte apriorice și apodictice.

Cred că o cheie pentru înțelegerea acestei pasiuni o oferă un text scris de Paul Nizan în 1934, care îi compara pe André Malraux și Martin Heidegger. Să nu uităm, la acea dată, Malraux era o vedetă a stângii antifasciste și pro-sovietice, iar Heidegger acceptase să devină rectorul Universității din Freiburg, numit de regimul nazist. Discursurile revoluționare ale lui Malraux sunau tulburător de asemănător cu faimosul discurs rectoral al lui Heidegger. Heidegger exalta “grandoarea istorică a nazismului”, Malraux pe aceea a bolșevismului. Observa Nizan că în opera lui Malraux, ca și în aceea a lui Heidegger, și aș spune și în gândirea lui Cioran, era vorba de angoasă, de disperare, de refuzul masificării, de “iremediabila solitudine ce caracterizează condiția umană”. Iată cuvintele criticului pe atunci comunist, intelectualul admirat de foștii săi colegi de la Ecole Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre și Raymond Aron, omul care avea să rupă cu stânga stalinistă după Pactul Molotov-Ribbentrop și care murea pe front în 1940, la doar 35 de ani, îngrețoșat de atâtea infamii, abdicări și trădări.

Lui Nizan, așadar, Malraux îi amintea de “acel mare gânditor și filosof contemporan, Martin Heidegger, pentru care, ca și pentru Malraux, esența vieții umane se afllă în angoasă și disperare. Această apropiere este extrem de simptomatică pentru perioada istorică actuală. La acest ceas de declin al civilizației burgheze, unii mari gânditori au descoperit subit că, în confruntarea cu neantul, angoasa și disperarea reprezintă o realitate pentru om… La întrebarea fundamentală ‘Cum te poți sustrage angoasei și morții?’, cei doi oferă răspunsuri diferite. Heidegger a găsit un răspuns în acceptarea totală și necondiționată a național-socialismului. Malraux, la rândul său, a încercat să învingă această angoasă. El a aflat în acțiune, în orice fel de acțiune, forța pentru a o depăși ori măcar pentru a o putea ignora. Acțiunea îl poate proteja pe individ împotriva disperării și angoasei… ea este suprema formă de eroism revoluționar”. (Textul lui Nizan a apărut în “Literaturnaia Gazeta” înaintea sosirii lui Malraux în URSS pentru a participa la primul congres al scriitorilor sovietici, v. Curtis Cate, “André Malraux: A Biography”, New York: Fromm International Publishing Corporation, 1995, p. 202). Poate că ar merita ca unii dintre cei care scriu în grabă despre aceste destine intelectuale, cu porniri inflamat-justițiare, să mediteze la cuvintele lui Nizan.

Poate că ar merita ca unii dintre cei care scriu în grabă despre aceste destine intelectuale, cu porniri inflamat-justițiare, să mediteze la cuvintele lui Nizan.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro