Nimicul Paris: Monstrul din Bucuresti

E peste tot si nicaieri. O creatura mitologica, o aberatie a evolutiei: treimea de om. De mii de ani, oamenii s-au intrebat cum arata mai jos de bust. Daca are picioare strambe sau nu are deloc, daca are talie de viespe, daca poarta pantofi cu toc. Dar nimeni nu stie, pentru ca nimeni nu o vede in intregime. Niciodata. Oamenii se cutremura cand se gandesc cum ar putea arata luata de-a-ntregul, din moment ce numai aparitia malefica a bustului ei in apropierea lor ii face sa aiba o zi de cosmar.

Cand vorbeste, parca scuipa printre dinti. Cand se uita la tine, parca vrea sa te devoreze. In rarele momente cand iti intinde vreun obiect, cerul se intuneca si un vant rece si patrunzator ridica toate hartiile dimprejur. Oamenii cu putere de decizie s-au prins de mult ca e periculoasa, asa ca au decis sa o separe de restul oamenilor printr-un geam. Geamul are rareori efect. Nu, degeaba sperati c-o sa va spun cine este. O sa va povestesc doar doua intamplari. In ambele am luat contact cu o subspecie a celei descrise mai sus.

Prima: sunt la Universitate. Vreau sa cumpar un bilet de RATB. Repede, ca-mi vine autobuzul. Biletul costa 12.000 de lei (eram inca pe sistemul vechi). Intind doua hartii de 10.000. Doamna din ghereta mi-i intinde inapoi: „N-am sa va dau rest!”, zice, cu o voce sictirita. Ii bag iarasi pe sub gemulet: „Pastrati restul, nu-mi trebuie! Dati-mi doar biletul, va rog!”. Din nou vad banii iesind pe sub gemulet: „N-am nevoie de banii dumneavoastra!!!”, imi spune aceeasi voce, de data asta cu un ton profund jignit, dar, in acelasi timp, superior. Ma uit in jur, mi s-a pus la cale o farsa? Nu, toata lumea pare sa se comporte normal. Ma aplec cat pot, ca s-o privesc in ochi si spun calm: „Doamna, pai si eu ce fac acum, merg pe jos?”. Ridica o spranceana: „Nu ma intereseaza, eu nu va dau bilet!”. In cele din urma mi-a dat, totusi. Cu doar 10.000. I-am ramas eu dator, deci. Orgoliul vanzatoarei de bilete RATB fusese satisfacut. Nici pana in ziua de azi nu i-am dat cei 2.000 de lei.

A doua: sunt la Universitate. Vreau sa ajung la Gradina Zoologica. Nu, nu ca vreau; trebuie sa ajung! Nu stiu insa cum, iar taximetristii nu vor sa ma ia cu ceasul pornit, ca-i ora de varf. Ma duc la ghereta RATB de la statui. Gemuletul e inchis. Bat si mi se deschide. Intreb: „Nu va suparati, cum ajung si eu la Gradina Zoologica?”. Un „nu stiu” scurt, iar gemuletul mi se inchide in fata. Traversez, merg la ghereta de vis-a-vis. Aceeasi intrebare, acelasi raspuns. Deja la „fantani”, cand aud acelasi „nu stiu”, imi pierd cumpatul si insist: „Doamna, si daca eram un turist, tot asa imi raspundeati?”. Raspunsul vine dezarmant: „Daca erati turist, nu intrebati!”. Desi initial descumpanit, ma repliez repede si-i replic: „Gresit! Daca eram turist, nu veneam in tara asta!”. Si plec victorios. Sunt sigur ca, din cauza replicii mele, n-a putut dormi nopti de-a randul.