Între rețea și singularitate – unele implicații pentru societate și geopolitică

1. Cum apare o singularitate

Cunoscutul specialist în neuroștiințe, David Eagleman, a fost întrebat la un moment dat dacă este posibil ca o rețea de calculatoare să dezvolte o conștiință proprie de genul prezentat în filmul Matrix.

Acesta a răspuns, în esență, că nu se poate exclude o astfel de posibilitate pentru că nici neuronii unui om, luați separat, nu par să aibă ceva deosebit în acest sens, dar este clar că oamenii au conștiință și că nu se poate spune că aceasta provine dintr-un punct anume din corp.

Cu alte cuvinte, de la un nivel încolo, complexitatea unei rețele de celule/componente ar putea genera ceva nou și diferit de părțile componente – chiar și o singularitate de tip conștiință.

Și dacă privim analogia lui Eagleman din perspectivă religioasă – pare destul de clar că și un suflet de origine divină ar avea nevoie de un „corp” de o anumită complexitate pentru a se putea manifesta.

Cred că exemplul lui David Eagleman poate fi de folos ca punct de plecare și pentru mai buna înțelegere a unui alt plan – respectiv acela al unor dinamici mai largi ale lumii actuale.

În primul rând, dacă ducem raționamentul respectiv mai departe, mai multe singularități ar putea forma, la rândul lor, o rețea care, de la un nivel încolo, să genereze o altă singularitate, de alt tip etc.

În al doilea rând, raportat la specia umană, e foarte important să avem în vedere și mecanismele și stadiile intermediare. Adică, (a) modul în care ceva devine mai complex și (b) ce niveluri sunt, de fapt, între rețele și singularitate (și invers).

2 Tendințele vieții și vectorii principali din spate – prevalența până recent a tendinței de creștere a complexității

Astfel, dacă ne uităm sub vârful aisbergului din exemplul lui Eagleman și privim viața pe Pământ dintr-o perspectivă de dinamică istorică, se poate observa o tensiune continuă între două tendințe fundamentale și parțial opuse. E vorba de o tendință de afirmare a propriei individualități (de libertate absolută, într-un fel) și de o tendință de creștere în complexitate de tip rețea.

Aspirația spre libertate, spre afirmarea deplină a propriului eu, pare ceva natural aproape oricărei forme de viață. Este probabil profund legată și de nevoia de supraviețuire. Nu ai putea supraviețui „pe deplin” dacă nu te-ai proteja pe tine ca individualitate (nu doar fizică, ci și de „conștiință”).

Tendința spre complexitate[ii] a implicat, pe de o parte, o multiplicare și sofisticare a capabilităților unui individ, și, pe de altă parte, o asimilare, integrare, cooptare, dominare sau relaționare crescândă de alt fel cu alte forme de viață. Această tendință de a forma rețele cu alte forme de viață pare că a avut la bază 4 vectori majori – (a)concurența pentru resurse limitate, (b)dorința de creștere a propriei puteri ori de câte ori se poate (pe ideea de a-ți mări gradul de siguranță și putere), (c) nevoia de supraviețuirechiar într-un mod suboptimal pentru propria individualitateși (d) nevoia de eficiență (de a putea face lucruri pe care nu le-ai putea face singur sau de a le face mai ușor).

Deși libertatea individuală deplină este mai atractivă din motive evidente, până în prezent,tendința de creștere a complexității a progresat mai mult per total (față de punctul inițial),fiind mai eficientă.

Nu trebuie să se înțeleagă că ar fi fost vreun proces continuu, de masă și perfect coerent, ci mai mult unul de tip încercare și eșec[iii] la scară gigantică, cu rezultate relativ puține, dar foarte importante.

Astfel, majoritatea celor peste 8,7 de milioane de specii estimate a conviețui în prezent pe planetă (unele calcule vorbesc de peste 33 de milioane sau chiar de peste 1 trilion)[iv] încă este dată de organisme unicelulare și forme de viață care nu au nici măcar o celulă, dar viața inteligentă complexă este, totuși, mult mai prezentă față de ce se estimează pentru trecutul îndepărtat.

Foarte recent istoric (de exemplu, dacă am împărți istoria pământului în 24 de ore, se estimează că omul a apărut în ultimele 1-2 minute) a apărut și viața cu inteligență considerată cu adevărat complexă, dintre formele sale, omul dominând lumea actuală.

Față de această tendință și de progresul său, lucrurile au devenit, însă, mai nuanțate în prezent.

3 Cum s-a ajuns la stadiul actual al societății – Etapa 1(completă) și Etapa 2 (în curs)

Pentru o bună înțelegere a punctului la care vreau să ajung, amintesc faptul că se știu mult mai multe în prezent despre oameni decât în trecut.

Mai concret, din punct de vedere biologic, ceea ce numim om este, de fapt, un simbiot între un macrob și foarte mulți „microbi” (bacterii, viruși, ciuperci, etc). Un holobiot[v] cum se mai spune (fără să fie o incompatibilitate cu dimensiunea spirituală, aspect pe care poate o să-l discutăm cu o altă ocazie).

Cifrele sunt uluitoare – bacterii, viruși și altele sunt de mii de tipuri și duc la un număr total de peste 10 000 de miliarde de forme de viață minuscule care trăiesc în „noi” și pe „noi”. Aproximativ 10 milioane de astfel de forme de viață se regăsesc pe fiecare centimetru pătrat de pe mâinile unui om obișnuit.

Mai mult, sunt interacțiuni complexe nu doar între acestea și celulele „pur umane”, dacă se pot numi așa, dar și între cel puțin o parte din ele și alte forme, precum și în relația cu mediul înconjurător.

Adică, nu doar că reprezentăm noi înșine o faună ambulantă de o sofisticare deosebită, dar ne mișcăm într-un mediu de o complexitate multiplicată în materie. De altfel, fiecare om „expulzează” în jurul său aproximativ 15 milioane de bacterii pe oră.

Am menționat cu o altă ocazie câteva exemple de interacțiuni și implicații (inclusiv asupra bunei dispoziții) identificate până în prezent de Proiectul Microbiomului Uman și Proiectul Microbiomului Pământului care au demarat în 2007 și, respectiv, 2010.

Ce doresc să subliniez în acest articol este, însă, altceva.

Și anume este concentrat pe modul în care s-a ajuns la această „conlucrare/integrare”cu atâtea mii de forme diferite de viață. De ce s-a realizat o astfel de simbioză și nu s-a continuat viața „separat”?

În această privință, revin la vectorii complexității despre care vorbeam mai sus. Raportat la aceștia, din punct de vedere logic (și având în vedere dovezi sugerate de studii biologice și evoluționiste), simbioza a avut loc în principal de nevoie sau pentru o viață mai confortabilă (adică, pentru eficiență) și – mai ales – într-un mod treptat, prin testare și eșec perioade foarte lungi de timp.

Cu ocazia tensiunilor dintre aspirația spre libertate și tendința spre complexitate, în unele cazuri s-a renunțat, astfel, în final la o parte din libertatea individuală … în principal, de nevoie sau pentru eficiență.

După testare și eșec perioade lungi de timp, s-a ajuns la un punct în care unele forme de viață nu mai puteau supraviețui bine separat și rezultatul era deja ceva diferit de părțile componente.

În final, după foarte mult timp și după asimilarea, integrarea, cooptarea sau dominarea a mii de forme de viață diferite în sine, s-a ajuns la omul modern.

Am putea să numim procesul extrem de îndelungat prin care s-a ajuns la holobiotul care este Homo Sapiens ca fiind Etapa 1 pentru specia umană.

Procesul de compoziție a vieții umane spre ceva și mai complex nu s-a oprit, însă, acolo, ci a continuat. Doar că procesul de coagulare în ceva mai complex a devenit, în principal, extern corpului fizic al unui individ (Etapa 2 a speciei umane). Spun „în principal” pentru că și corpul uman continuă să se schimbe câte puțin.

Ca vector profund, am putea vedea, astfel, conlucrarea și alte interacțiuni de tip integrativ ale omului cu alți oameni – practic, evoluția a ceea ce numim societate omenească – ca parte a continuării tendinței de compoziție a vieții către ceva (și) mai complex și cu dimensiuni de manifestare și mai variate.

Drumul spre familii stabile, clanuri, triburi, regate, federații, imperii, state națiune și iarăși imperii a fost unul de multe mii de ani și a implicat, și el, numeroase încercări (gen flux, reflux) și eșecuri dramatice.

Dincolo de nivelul intern-extern de manifestare, diferența principală dintre rezultatul Etapei 1 și stadiul actual al Etapei 2 este aceea că Etapa 1 a rezultat într-o singularitate diferită de părțile componente – este vorba despre conștiința umană individuală.

Aceasta are (a) propria aspirație spre libertate și manifestare a propriului eu și (b) propriile presiuni spre complexitate (dincolo de rolul foarte important al subconștientului). Holobiotul care este Homo Sapiens se simte un singur individ, componentele complexe și foarte diversificate din spate fiind integrate suficient și unitar față de ce se conștientizează.

Nivelurile intermediare parcurse până acum de Etapa 2 – deși au format diverse tipuri de rețele de singularități umane (indivizi) – nu au generat vreo (altă) „singularitate” și este puțin probabil să o facă vreodată. Dar, sunt forme de „mini-conștiință”, dacă putem să spunem așa, în diverse grade.

Sentimentul de apartenență și manifestare la o familie, grup, popor, zonă geografică mai largă, „imperiu” și chiar specie umană există în diverse grade și ia forme diferite de părțile componente în sine.

Modul de manifestare al unui popor, de exemplu, nu ar putea fi legat de un individ anume, dar există expresii ale sale care duc spre ideea unui fel de „suflet” cumva separat.

Mențiunea de mai sus nu trebuie citită în vreo cheie de „sămănătorism”, ci înțeleasă mai degrabă în logica sa inversă. O atenție mult mai mare și bine gândită la indivizi (dar într-o logică de cooperare) va duce în pasul doi la un rezultat colectiv – dat de părțile componente – mult peste așteptări (așa cum numeroasele interferențe nocive față de individ din perioada comunismului au dat ce vedem de decenii).

Aceasta nu înseamnă că nu trebuie făcut între timp tot ce se poate și la nivel macro. Concentrarea câtorva politici publice cheie pe nivelul individual este, însă, absolut necesară pentru a mări semnificativ șansele să apară un rezultat colectiv bun și majoritar coerent în viitor.

Mai trebuie înțeles că nivelul indiviual este și cel vizat în prezent de numeroase manifestări culturale și economice și comunicaționale din jur, doar că, de obicei, în sens invers „interesului” „general”.

4. De ce finalizarea Etapei 2 nu este de dorit, dar avansarea ei într-o direcție de congruență planetară ar fi utilă din mai multe puncte de vedere

Chiar dacă ar fi posibilă, finalizarea Etapei 2 cu vreo singularitate nu este deloc de dorit (dincolo de caracterul mai „trăznit” al ideii în sine) din motivul foarte simplu că ar implica foarte probabil pierderea conștiinței individuale. Adică, nu am mai fi noi.

Pentru cine e interesat ca idee de o astfel de finalitate, Arthur C. Clarke descrie în Sfârșitul copilăriei tocmai un astfel de scenariu (în science fiction se pot multe), cu toți copiii de pe planetă începând să se nască cu un fel de superputeri, integrându-se în final într-o conștiință colectivă cosmică, odată cu dispariția speciei umane de pe Pământ și distrugerea planetei însăși.

Cred, însă, că merită discutat atent spre ce nivel intermediar de integrare/afinitate colectivă ar trebui totuși să tindem și cum să înțelegem mai bine o serie de fenomene din societate și la nivel global din prezent.

Ar fi 4 motive principale pentru o astfel de discuție.

În primul rând, tendințele parțial opuse menționate mai sus (afirmarea propriului eu, versus complexitatea de tip rețea) oricum se manifestă. O conștientizare ar mări șansele unei gestionări mai bune, cu reducerea riscului de tensiuni, conflicte și eșecuri.

În al doilea rând, reducerea riscului de eșecuri nu mai este o chestiune doar de preferință logică. Nivelul tehnologic actual al speciei umane face ca eșecurile la scară mare să fie potențial apocaliptice cvasiimediat pentru planetă, după cum sugerează și trendul ultimelor războaie mondiale.

În al treilea rând, „antropocenul” a perturbat tendințele respective în moduri care ajută, dar și în unele care pot avea consecințe negative foarte complexe.

În fine, în al patrulea rând, de aproximativ 100 de ani diversele niveluri de complexitate ale societății umane au început să acționeze mult mai „strategic”, dar nu dintr-o perspectivă de ansamblu, ci din perspectiva propriei radiații de putere (ceea ce e cumva natural, dar are consecințe de avut în vedere).

5. Tensiunile actuale peste medie între diverse niveluri de complexitate ale societății (inclusiv între state naționale și imperii)

Este important, astfel, să avem în vedere (simplificând mult) că:

a Cel mai ridicat nivel de complexitate colectivă la nivel planetar care implică oameni îl are în prezent economia, circulația persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor fiind supusă unor legi de acțiune/efecte/reacție destul de comune. Interdependențele fac ca evoluții în aproape orice regiune de pe glob să influențeze ce se întâmplă în alte regiuni. Deși fiecare companie are propriile obiective și constrângeri, „rețeaua” lor generează moduri similare de interacțiune cu alte niveluri.

Anumite părți din rețea pot fi afectate temporar și chiar ruinate în anumite zone, dar puterea ansamblului rețelei nu este deloc fragilă, având vitalitate proprie și o mobilitate mult mai mare decât orice alt nivel de complexitate. În plus, succesul său fiind important și pentru toate celelalte niveluri de complexitate, acțiuni contrare logicii sale sunt dificile și cu o sustenabilitate redusă.

b Palierul următor include și dimensiuni politice și culturale pregnante – cu cele 3 „imperii” principale actuale – „imperiul” american, cel european și – în mai mică măsură – cel chinez.

Sunt, desigur, diferențe importante între ele (inclusiv ca grad de coagulare), dar nu din perspectiva vectorilor complexității menționați la începutul articolului (concurența pentru resurse limitate, dorința de creștere a propriei puteri ori de câte ori se poate, nevoia de supraviețuire a părților componente chiar într-un mod suboptimal pentru propria individualitate și nevoia de eficiență).

Economia se suprapune parțial cu imperiile, dar încearcă să împingă și palierul politic și cultural respectiv spre logica ei universalistă care o favorizează cel mai mult.

„Imperiile” tind să-și mărească puterea față de nivelurile de complexitate mai mică și față de alte imperii. Ca orice nivel de complexitate, nu doresc, însă, să-și piardă propria „identitate” (deja resimțită ca un fel de „mini-singularitate” mai ales la nivel american și chinezesc).

Pot să își crească puterea și față de economie, dar doar cu prețul eficienței și gradului de confort (ceea ce ar risca să le afecteze propria influență și închegare).

c Nivelul statelor naționale este sub presiune mai mare în prezent. Creșterea populismului și autoritarismelor – deși foarte problematică – este înșelătoare în această privință pentru că, la scară istorică, fenomenele respective sunt mai mult reacții la presiunile nivelurilor superioare sau de pe același nivel. Deși fenomenele respective încearcă fie să curteze nivelul individual, fie să se impună ca putere față de el – de la un punct pot afecta mult mai mult tocmai nivelul individual de sub ele, decât nivelurile cu adevărat concurente (cele cu o complexitate egală sau mai mare).

Dacă reacțiile respective nu sunt gândite bine și plafonat, pot îngenunchea, în pasul doi, statele respective chiar dacă vor afecta numeroși oameni între timp (și tocmai de aceea).

Cu caracter mai general, nivelul statelor naționale nu se prea poate opune eficient palierului economiei globale (mai ales de la un punct încolo), dar încearcă măcar să reziste (de multe ori cu totul inabil strategic) unei integrări/asimilări crescânde în „imperii”.

Pentru că prea multe segmente de elite de facto din numeroase state naționale – inclusiv România – nu au, în medie, nivelul de conștiință necesar pentru un interes național colectiv pronunțat acționează excesiv în interes propriu. Nu se conștientizează pe deplin că aceasta facilitează, de fapt, imperiile, fragilizând propriul piedestal mai solid – și anume statul.

O primă consecință este aceea că imperiile apar (și) mai eficiente. O a doua consecință este aceea că din ce în ce mai mulți indivizi care compun state naționale cu guvernanță slabă nu mai prea aspiră spre nivelul de stat național, văzut ca dezamăgitor pe numeroase paliere, și văd din ce în ce mai favorabil varianta de rețea a imperiului, căutând chiar și ajutor acolo.

În ultimele decenii – de când procesul de integrare globală, dar și procesul de ajustare de balanțe de putere au căpătat mai mult avânt, „imperiile” finanțează regulat state naționale din raza de acțiune. Dacă acestea vor folosi banii respectivi bine, va fi întărită forța și influența imperiului față de alte imperii. Dacă nu-i vor folosi sau îi vor folosi prost va crește dependența statelor și va fi facilitată o dominare de către „imperiul” relevant și o integrare și mai puternică subsecvent.

De altfel, dacă unul din imperii face asta, celelalte imperii sunt „forțate” să procedeze similar pentru a păstra echilibrul de mijloace și influență, chiar dacă o parte a jocului a devenit artificială.

Creșterea nivelului de confort (chiar în mod artificial) favorizează mai mult imperiile pentru că acestea sunt mai eficiente economic, având o elită mai bine pregătită tehnic, în medie, o piață mai largă și resurse mai diversificate. Pentru statele naționale situația e parțial diferită pentru că, odată ce urcă un nivel de confort, devine mai dificil pentru ele să nu mai accepte cadrul „imperial” pentru că ar risca să coboare rapid pe nivelul de confort anterior, cu toate consecințele aferente.

Există și doi factori care ajută per total statele naționale în prezent și anume (1) tensiunile dintre „imperii” și (2) unele exagerări atomizante ale „imperiilor”. Deși tensiunile respective sunt periculoase în sine, au și efecte bune prin inițierea, chit că încă timidă, a revalorizării abordării de cooptare/menajare mai mare. Așa s-a întâmplat și pe durata Războiului Rece când ambele imperii de atunci au fost presate spre abordări mai echilibrate valoric pentru a fi cât mai atractive.

d Nivelurile cmunităților locale și familiilor au fost afectate de concurența cu (și dintre) nivelurile cu complexitate mai mare, mai ales de dinamicile economiei și imperiilor. Acestea din urmă au împins natural spre atomizare și „micro concurență” ca factori favorizanți pentru propriul succes. Cu caracter mai general, pentru că atât economia, cât și imperiile, au de a face cu o varietate mult mai mare de indivizi decât statele naționale, promovarea unei libertăți de comportament cât mai mari, dar și a unei relativizări valorice culturale ridicate, devine naturală.

Pe lângă remedierea unor anomalii, atomizarea respectivă a permis mai multor categorii de indivizi să intre pe piața muncii și să contribuie atât la creșterea de confort, cât și la cea de consum.

În pasul doi, însă, au apărut și efecte problematice de fragmentare, precum intrarea într-un grad relevant mai mare și a membrilor comunităților și familiilor în logica de concurență (internă), scăderea excesivă a numărului de copii și diminuarea mult a timpului petrecut între generații (inclusiv cu copiii) în comunitate și familie. Acestea au diluat gradul de închegare și au crescut rolul influențelor culturale exerne familiei/comunității în educația/formarea individuală de facto etc.

e Nivelul individual este influențat de toate cele de mai sus, dar este în faza în care nivelurile național și imperial mai mult încearcă să-l coopteze sau să-l manipuleze decât să îl domine direct.

Este de remarcat că nivelurile familiei, comunitar și național împing tradițional spre favorizarea identității mai mult biologice și politice locale (fiind cea care le ajută mai mult), pe când nivelul economiei și cel imperial tind spre identități mai pronunțat transnaționale.

Se consideră că estomparea caracteristicilor de identitate locală de tip politic ar reduce riscul de manifestare agresivă față de alte „singularități” biologice (care ar periclita menținerea imperiului) și pe cel de manifestare prea diferită politic (care ar afecta eficiența administrării și capacitatea de proiectare coerentă de putere către exterior). Problemele multiculturalismului au fost subapreciate.Citeste continuarea pe Contributors.ro