Sari direct la conținut

„Nu știm dacă sunt în viață. Le lăsăm zilnic mesaje, chiar dacă nu sunt văzute”. Cum trăiesc iranienii din România, între vină și teroare. Interviu cu Nafiseh Shokri, fondatoarea comunității iraniene

HotNews.ro
A emigrat în România în perioada pandemiei de COVID. De atunci, la fiecare câteva luni, a trăit traume individuale și colective legate de Iran. „Deși corpul meu este aici și încerc să-mi construiesc o viață nouă, fiecare eveniment politic îmi paralizează viața”, spune Nefiseh Shokri, fondatoarea comunității iraniene din România. FOTO: arhiva personală/Rebecca Olărescu
A emigrat în România în perioada pandemiei de COVID. De atunci, la fiecare câteva luni, a trăit traume individuale și colective legate de Iran. „Deși corpul meu este aici și încerc să-mi construiesc o viață nouă, fiecare eveniment politic îmi paralizează viața”, spune Nefiseh Shokri, fondatoarea comunității iraniene din România. FOTO: arhiva personală/Rebecca Olărescu

Informațiile care ies din Iran sunt fragmentare, iar pentru iranienii aflați în România fiecare oră fără vești devine motiv de frică permanentă. Pentru Nefiseh Shokri (44 de ani), fondatoarea Iranian Romanian Network, asta înseamnă nopți fără somn și momente de epuizare emoțională. Deși fizic este aici, în siguranță, inima ei bate și acolo, unde au rămas părinții, sora și fratele.

În comunitatea din România pe care o coordonează, irianienii vorbesc despre vinovăția de a trăi în siguranță și confort în timp ce familiile lor de acasă își cumpără alimentele în rate sau își sacrifică viața ieșind pe străzi pentru libertate.

Pentru iranienii din România, lipsa veștilor nu este o problemă abstractă de politică internațională, ci o experiență zilnică de incertitudine și anxietate. Chiar și atunci când apar semne indirecte de viață, ele sunt fragile. „Marți, pentru câteva ore, a fost posibilă comunicarea doar din interior spre exterior. Am primit un apel foarte scurt”, spune Nefiseh Shokri.

În lipsa internetului funcțional și a telefoniei stabile, comunitatea creată de ea a devenit un punct de sprijin informal. Construită, inițial, pentru a ajuta noii veniți să se descurce într-o țară necunoscută, comunitatea funcționează astăzi ca o rețea de susținere emoțională și informațională. „Ne-am întors la metode din urmă cu câteva decenii”, spune Shokri, referindu-se la lanțurile de contacte umane prin care circulă veștile de acasă și la apelurile care durează câteva secunde.

În această perioadă, când vocile din Iran sunt reduse la tăcere, jurnaliștii Totul Despre Mame prezintă povești de viață ale unor iranieni care și-au găsit refugiul în România. Sunt oameni pentru care exilul nu mai înseamnă doar dor de casă, ci și vinovăție, frică, neputință și sentimentul dureros că riscă să-și piardă familiile fără să poată face nimic.

TOTUL DESPRE MAME: Cum reușesc în aceste zile oamenii din Iran să transmită un semn de viață către familiile din afara țării?

Nefiseh Shokri: Cei rămași în Iran au pregătite din timp liste cu prieteni și rude din afara țării. Dacă cineva reușește, prin orice mijloc, să ia legătura cu exteriorul, este rugat să sune la acele numere și să transmită vești mai departe către următorul contact. Un contact care, de cele mai multe ori, nu mai este posibil pentru că legătura se întrerupe din nou. Și mesajele se reduc la „Toți suntem bine, spuneți-le să nu se îngrijoreze” sau „Aici e război, numărul morților e mult mai mare decât se crede”. Chiar dacă noi, cei de aici, știm că mesajul nostru nu va fi văzut, în fiecare zi scriem în chat-urile cu cei dragi și le vorbim despre grijile noastre.

Starlink (n.red.: internet prin satelit) a fost activ doar câteva zile, accesibil unui număr foarte mic de oameni din interiorul Iranului. Dar regimul iranian a perturbat și această legătură limitată cu jamere militare (n. red.: dispozitive de bruiaj folosite de armată și forțele de securitate). Practic, ne-am întors la metode din urmă cu câteva decenii.

Oamenii care au ieșit recent din Iran aduc cu ei mesaje. O bloggeriță iraniană a publicat, plângând, o fotografie cu o scrisoare de la mama ei, care a parcurs sute de kilometri până la aeroport ca să roage pe oricine pleacă cu avionul în afara Iranului să trimită poza scrisorii fiicei sale. În scrisoare scria: „Fiica mea dragă, nu-ți face griji, sunt bine. Te iubesc!”… E greu de imaginat că în 2026 trebuie să parcurgi sute de kilometri ca să ceri unui străin să transmită un mesaj celor dragi.

Marți, unii iranieni din afară au primit apeluri directe de la cei dragi din Iran. Pentru câteva ore, a fost posibil doar din interior spre exterior. Și eu am primit un apel foarte scurt. Am întrebat dacă mai au acces la rețele prin satelit – voiam să știu dacă primesc știri din interior și exterior. Am aflat că regimul face raiduri în locuințe și confiscă echipamentele de recepție prin satelit, inclusiv antenele TV și terminalele Starlink, pentru a bloca accesul la informații din exterior. Această lipsă totală de acces la internet pare scenariul unui film apocaliptic hollywoodian, dar iranienii îl trăiesc acum.

Citește continuarea interviului AICI.

INTERVIURILE HotNews.ro