Nu te-am uitat, conducator iubit! 90 de ani de la nasterea lui Nicolae Ceausescu

Pe 26 ianuarie 2008, Nicolae Ceausescu ar fi implinit 90 de ani. Pina in 1989, aceasta zi se serba cu un fast deosebit in intreaga tara: manifestari omagiale in scoli, ode inchinate de poetii regimului, spectacole grandioase transmise de televiziunea nationala. Cum ar trebui totusi sa ne raportam la acele vremuri, ce urme a lasat „Epoca de aur” in memoria si atitudinile celor care au trait-o? Va invitam sa va impartasiti amintirile si opiniile, sa ne trimiteti documente din epoca (de orice fel), pe scurt – sa ii aducem un altfel de omagiu celui care a fost Nicolae Ceasescu.

“Sa nu gresiti niciodata. Aici nu aveti voie sa faceti vreo greseala”. Cuvintele invatatoarei mi-au intrat foarte bine in cap. Abia invatam sa scriu, era mijlocul anilor 70, si orice invatator trebuia sa spuna elevilor ca nu au voie sa greseasca atunci cind scriu numele lui Nicolae Ceausescu.

Imi aduc aminte ca am fost certat ca am ortografiat “fintca” in loc de “fiindca”, insa niciodata nu i-am gresit numele. Pe care, in plus, trebuia sa il scriem caligrafic, rotunjind frumos toate literele.

Atunci am aflat eu pentru prima data de Nicolae Ceausescu. In scurt timp am inteles ca el este parintele tuturor copiilor din Romania si ca are grija de noi. Ca doar el ne iubeste, ne ocroteste, ne calauzeste in viata.

Ceausescu si copiii

Pentru el am avut eu o prima disputa cu parintii, care au zimbit neincrezatori cind le spuneam toate cele de mai sus. Nu intelegeam cum de ei au o alta parere si de ce incearca sa imi tempereze entuziasmul.

De fapt, nu peste foarta multe vreme aveam sa incep sa imi pierd si eu “increderea nestramutata in tovarasul Nicolae Ceausescu”. Asta pentru ca trebuia sa vina intr-o vizita de lucru in micul oras de provincie unde traiam.

L-am asteptat in frig citeva ore bune, dar a intirziat. Stiam ca e foarte ocupat, deoarece el se ocupa de toate in Romania: de copii, de sanatate, de hrana, de industrie. Cum sa nu intelegi un astfel de om, cu atitea probleme pe cap?

A aparut in cele din urma, dar eu nu l-am vazut decit pentru o fractiune de secunda. Era undeva in departare, inconjurat de o multime de oameni, se misca repede. Nici nu a stat mult. De asta mi-a parut cel mai rau.

Ulterior, a intervenit un soi de raceala in relatia dintre noi. Desigur, el nu stia lucrul acesta, iar acum eu nu prea pot sa explic cum s-a facut trecerea de la de adoratie la indiferenta. Dar asa a fost sa fie.

Am devenit pionier, apoi utecist. Eram asadar inconjurat de imaginea lui, la scoala si la televizor, de vorbele lui, rostite si repetate obsesiv in cele citeva ore de program tv, de mesajele mobilizatoare din manuale. Insa, am inceput sa simt ruptura tot mai evidenta dintre viata mea reala, de adolescent obisnuit, si “realitatea” ideologica. Nu se potriveau deloc.

Da, am marsaluit incolonat pe strada centrala a orasului meu natal, cerind sa inceteze cursa inarmarilor. Strigind pentru pace. Am carat si o pancarta mare, pe care nu mai stiu ce scria. Dar a fost amuzant. In ziua aceea nu am facut ore (cum nu faceam nici cind trebuia sa mergem la munca patriotica, la cules de mere sau smeura) si in plus am facut farse colegilor. Cum sa nu iti placa lupta pentru pace?

La facultate, deja nu mai credeam in Ceausescu. El o tinea una si buna – cu epoca de aur, cu realizari marete, productii record la hectar – iar eu trebuia sa sufar de frig, sa traiesc in camine infecte, sa suport imbecilitatea politrucilor sau a slujbasilor fideli ai regimului comunist.

Stiti cum e sa te opreasca un politist la intrarea in camin doar pentru ca ai mai multe carti in mina? Si cum trebuie sa-ti reprimi un zimbet vazindu-l cum silabiseste greoi: “E-tii-caa Ni-co… Ni-co-maaa-hica. Ce e aia?”. Desigur, nu era vina lui Ceausescu, dar astia erau oamenii regimului. Omul nou, creatia lui.

Despartirea mea definitiva de Ceausescu a survenit in urma unui cosmar. Desigur, in timpul zilei, ca multi dintre romani, imi doream sa o sfirseasca cit mai curind sau imaginam scenarii imposibile de a-l asasina.

A ajuns insa sa ma bintuie si noaptea. M-am visat astfel in timpul unui congres al partidului, in Sala Mare a Palatului, pierdut intr-o mare de aplaudaci. Intr-un moment de liniste, chiar inainte ca el sa-si reinceapa discursul peltic, lung si monoton, ma aud strigind, rasunator: “M…eee”.

Din perete iese un robot, ce se indreapta amenintator spre mine. Bratele lui ma string de git. Mai apuc sa tip, inainte de a fi sufocat. Din fericire ma trezesc din cosmar, inspaimintat, dar viu. Atunci mi-am dat seama ca Nicolae Ceausescu te poate urmari, inspaiminta, dar nimic mai mult. Atunci am simtit ca l-am ucis in mod simbolic.

Peste doar citeva luni, Nicolae Ceausescu avea sa fie el impuscat in urma unui proces sumar, moment al revolutiei ce a dus la rasturnarea regimului comunist. De atunci, Nicolae Ceausescu ma mai bintuie cind si cind. Nu pot sa-l uit. E undeva, doar o umbra a trecutului meu.