Nuanțarea ca unealtă politică

George Orwell zicea că “limbajul poate corupe gîndirea.” Un limbaj simplu, fără umbre, ambiguități și conotații nu numai că limitează comunicarea dar și încurajează lenevia intelectuală. Dialogul devine pietrificat, argumentele nemaiavînd rolul de a căuta, a tatona adevărul ci mai degrabă de a implanta idei preconcepute în mintea celuilalt. Cu alte cuvinte, schimbul de vorbe nu se face pentru a afla ce gîndește oponentul, și astfel a schimba informații și îmbogăți cunoașterea, ci pentru a-l convinge de ceea ce gîndim noi. Arta îndoielii, atît de dragă lui Descartes, devine redundantă.

Diferența dintre a impune un punct de vedere și a lămuri pe cineva, recurgînd la dovezi, că o judecată anume e mai aproape de adevăr, e ceea ce stă la baza diferențierii dintre un regim de control și unul disciplinar. În timp ce disciplinarea unei populații presupune a o instrui, în sensul deschiderii unui canal de comunicare cu dublu sens, în care spiritul critic e lăsat să circule liber, fără a fi asfixiat de certitudinea deținerii monopolului asupra adevărului, controlul maselor se face prin dictarea unui comportament anume, fără posibilitate de exit, nesubordonarea devenind ilegală, și, ca urmare, pedepsită. Logica din spatele limbajului folosit e binară: suntem pro sau contra. Pro sau contra vaccinului, pro sau contra folosirii măștilor de protecție împotriva covid, pro sau contra unii altora. Calea de mijloc nu e încurajată, pentru că așa cum bine zicea Jean Birnbaum în cartea sa Le courage de la nuance, gradarea, nuanțarea, subtilitatea atît a gîndirii cît și a adevărului cere îndrăzneală, chiar un anumit eroism. Îndrăzneala de a ezita în fața proclamării adevărului, de a recunoaște greșelile comise și existența derutei, a dezorientării cere și efort intelectual.

E mult mai simplu să ne îmbăiem în confortul certitudinii decît să fim impregnați de dubiu. De ce? Pentru că suntem convinși că șovăiala ne face vulnerabili în fața deciziilor. Însă cercetătorii Daniel Kahneman și Amos Tversky ne atrag atenția asupra ‘disponibilității euristice’, acea scurtătură mentală pe care mulți dintre noi o luăm, mai ales cînd suntem presați de timp, și credem că nu mai e răgaz de analize profunde. Atunci cînd evaluăm o situație și trebuie să luăm o decizie, apelăm de multe ori la informațiile, riscurile, exemplele de care ne aducem recent și ușor aminte. Cu cît mentalul nostru e mai influențat, de exemplu, de un anumit gen de știri, cu atît judecățile noastre tind să îmbrățișeze raționalizarea din spatele acelei știri. Deciziile luate pe baza acestor euristici pot duce la erori de gîndire. Ceea ce caracterizează disponibilitatea euristică e ușurința cu care informația e adusă la suprafață, din memorie, și din această cauză ea fiind considerată importantă. Bineînțeles, aceasta nu înseamnă neapărat că detaliul pe care ni-l reamintim e cel mai important. E simplu doar un amănunt care a reieșit din memorie pentru că era mai la îndemînă, fie pentru că îl auzim neîncetat, fie pentru că face parte din repertoriul nostru de idei (preconcepute).

Socrate promova ignoranța, dar nu pentru că era împotriva certitudinii, care de altfel poate ușor aluneca în capcana dogmatismului, ci pentru că a fi conștient de propria ignoranță lasă deschisă ușa spre progres. Logoi sokratikoi, conversațiile socratice, erau menite de a ne arăta că sunt atîtea lucruri pe care nu le știm (încă), și că ceea ce credem că știm poate că nici nu e sigur că știm. Dialogul înlesnește aflarea adevărului pentru că într-un fel obligă participanții să gîndească prin faptul că își expun opiniile în văzul tuturor și acceptă ca ele să fie supuse unui proces critic. Combativitatea, atît de comună pe rețelele de socializare unde fiecare preferă să aleagă o ‘echipă’, pro sau contra, să polarizeze, să antagonizeze, lasă loc unei zone gri, unde posibilitățile se înmulțesc și zăbovirea, plurivocitatea ia locul simplificării, a unei cugetări rigide, înțepenite. Precum într-o pictură impresionistă, unde culorile se pierd una într-alta, într-o îmbrățișare armonioasă, fără ca vreuna, în mod special, să zbiere prin intensitatea ei.Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro