O apocalipsă care n-a mai fost…

De-a lungul celor peste șapte ani de contribuții pe această platformă, am demontat de mai multe ori false predicții apocaliptice anunțate de diverși profeți, mai mult sau mai puțin mincinoși (otrăvirea apei potabile prin fracturare hidraulică, numită peiorativ „fracking”, dispariția urșilor albi, a morselor sau a celor mai bătrâni baobabi din Africa din cauza încălzirii globale, a șasea extincție a vieții pe Terra, foametea planetară și epuizarea resurselor minerale „promise” de Clubul de la Roma ș.a.). Există, se pare, o atracție bolnăvicioasă pentru unii oameni de a se „delecta” cu astfel de povești apocaliptice, tot așa cum unii plătesc să vadă filme de groază (cu vampiri, zombi, criminali sadici etc.)

Din păcate, popularizarea alarmismului și catastrofismului de orice fel creează un cadru emoțional în care judecățile și hotărârile nu mai sunt produse ale rațiunii cu autocontrol, ci ale emoțiilor viscerale. Și, de regulă, produsele emoțiilor se vor concretiza într-un jus ad bellum, care, odată declanșat, nu va avea decât consecințe incontrolabile și devastatoare.

Despre apocalipsa insectelor

Debutul acestei noi apocalipse a coincis cu o serie de rapoarte alarmiste despre o creștere a mortalității albinelor, care a început să apară în 2006. Mortalitatea, concentrată mai ales de-a lungul coastei de vest a SUA, a fost denumită Colony Collapse Disorder (CCD), boala colapsului coloniilor. În Europa, a fost cunoscută și sub denumirea de sindromul depopulării albinelor de miere (HBDS). CCD este o afecțiune enigmatică, care determină dispariția albinelor fără o explicație clară. La acea vreme, mulți activiști de mediu au declarat că această boală era un semn timpuriu al unei apocalipse a albinelor, pentru care au dat vina pe pesticide – o concluzie larg răspândită în mass-media.

Ceea ce, desigur, nu s-a discutat la fel de intens și mediatizat au fost incidente similare cu CCD (cunoscute anterior sub numele de „boala dispariției„), care au avut loc în anii 1800 și 1900, cu mult înainte ca pesticidele sintetice să fie inventate, iar această variantă a CCD se încheiase în mare parte la începutul anilor 2010.[1]

Cu toate acestea, isteria mediatică a persistat ani de zile, culminând cu un articol publicat de revista Time în 2013, pe a cărei copertă „îndoliată” se putea citi (Fig. 1):

O lume fără albine: Prețul pe care îl vom plăti dacă nu ne dăm seama ce ucide albinele.

Fig. 1. Coperta „îndoliată” a revistei TIME din 19 august 2013. Sursa

Până atunci, criza trecuse deja; populațiile de albine începuseră să se stabilizeze, iar în 2015, acestea au atins un maxim al ultimilor 20 de ani în SUA. Această tendință s-a menținut la nivel global: populațiile de albine au crescut cu 30% la nivel mondial începând cu anul 2000.

Ei, și?! Se poate neicusorule, puicusorule, să facă mass-media asa prostie și să renunțe la o sursă masivă de click-uri?!

În octombrie 2017, o societate entomologică obscură din Germania a publicat un studiu care susținea că biomasa insectelor zburătoare din rezervațiile naturale germane au scăzut cu 76% în doar 27 de ani.[2] Studiul, semnat de 12 oameni de știință și având ca prim autor pe C. A. Hallmann, a dat din nou apă la moara alarmismului mediatic.

Deși comunitatea entomologică a primit cu mult scepticism concluziile apocaliptice ale studiului german, jurnaliștii amatori de senzații tari și multe click-uri s-au repezit la noua „pradă”. The Guardian a lansat imediat termenul Armagedon ecologic, iar în anul următor, o altă publicație alarmistă faimoasă, The New York Times, a publicat un lung reportaj intitulat The Insect Apocalypse Is Here. What does it mean for the rest of life on Earth? (Apocalipsa insectelor este aici. Ce înseamnă asta pentru restul vieții de pe Pământ?)

Lungul reportaj, scris de Brooke Jarvis, era un exemplu de manual al modelului jurnalistic curent al publicației newyorkeze. Era doldora de speculații despre iminenta dispariție „completă” a insectelor și colcăia (pun intended) de termeni precum „haos”, „colaps”, „epoca ecologică întunecată” și „Armaghedon”. Turnând sare peste rană, catastrofa iminentă ar fi avut și o trăsătură „subiectivă” malefică: cei mai disprețuiți dăunători ai noștri – gândacii de bucătărie, muștele de casă, țânțarii, puricii, ploșnițele, gândacii de Colorado, lăcustele etc. – ar fi în mare parte cruțați, înmulțindu-se fără control pe măsură ce insectele benefice vor dispărea. Concluzia reportajului din The New York Times era de un pesimism negru: Lumea se confruntă cu o pierdere a biodiversității, ceea ce autoarea a numit „a șasea extincție”. Și situația se va înrăutăți: declinul insectelor este canarul din mina ecologică.[3]

În februarie 2019, iar s-a dat alarma când cercetătorii Francisco Sánchez-Bayo și Kris Wyckhuys, după ce au analizat zeci de studii, au afirmat că insectele în ansamblu vor dispărea în câteva decenii.[4]The Guardian, acoperind analiza celor doi, a scris că insectele ar putea dispărea în decurs de un secol – o criză care, în opinia lui Sánchez-Bayo și Wyckhuys, ar putea duce la un „colaps catastrofal al ecosistemelor naturale”.[5]

Comunitatea entomologică a reacționat cu scepticism la această ofensivă mediatică alarmistă. O serie de studii sugerează că populațiile de insecte sunt în declin în unele zone ale lumii (dar nu și în altele) sau că anumite tipuri de insecte (taxoni) ar putea fi în declin în acele regiuni (chiar dacă altele sunt în creștere). Dar Armaghedon?

De ce studiile recente despre apocalipsa insectelor sunt nesemnificative?

În decembrie 2019, Manu Saunders, o proeminentă entomologă de la University of New England, Australia, împreună cu doi colegi, au examinat critic studiile publicate până atunci despre apocalipsa insectelor și au lansat o invitație pentru abandonarea narațiunii curente adorate de mass-media alarmiste:[6]

Studii recente care arată schimbări temporale în populațiile locale și regionale de insecte au primit o acoperire mediatică globală exagerată. Comunicarea științifică confuză și inexactă cu privire la această problemă importantă ar putea avea efecte contraproductive asupra sprijinului public pentru conservarea insectelor. Povestea apocalipsei insectelor este alimentată de un număr limitat de studii care sunt restrânse din punct de vedere geografic (predominant Regatul Unit, Europa, Statele Unite) și taxonomic (predominant unele albine, macrolepidoptere și gândaci de sol). Prejudecățile în metodele de eșantionare și de analiză (de exemplu, serii temporale discrete față de serii temporale continue, diferiți parametri de diversitate) limitează relevanța acestor studii ca dovadă a declinului generalizat al insectelor la nivel mondial.

Studiul din 2017 (Hallman et al.) a fost criticat pentru problemele sale de metodologie defectuoasă.

Perioada scurtă de eșantionare a viciat orice extrapolare fiabilă către tendințe temporale mai semnificative. Autorii studiului nu au ținut cont de schimbările de vreme și de anotimpuri, iar în multe cazuri, nu au prelevat probe din aceleași situri în anii următori, ceea ce face ca presupusele tendințe să fie lipsite de sens. De asemenea, cercetătorii au folosit metode de eșantionare greșite: niște capcane mari, asemănătoare unor corturi, cunoscute sub numele de „capcane Malaise”, pentru a captura insectele. Dar aceste dispozitive capturează insectele zburătoare doar atunci când ele zboară, iar faptul că acest lucru se întâmplă depinde în mare măsură de alte variabile, în special de vreme și de anotimp. Cu ale cuvinte, capcanele Malaise măsoară activitatea insectelor zburătoare, nu mărimea populației.[7]

Articolul din 2019 (Sánchez-Bayo and Wyckhuys) suferă și el de o metodologie greșită, asemănătoare cu cea folosită de Cook et al. (2013), pentru a stabili procentajul de 97% din experți cred în încălzirea globală antropogenă.[8] Cei doi autori au căutat pe internet o bază de date și au găsit 73 studii care includ termenii „declin” și „insecte”. Dar ei au găsit exact ceea ce au căutat! Nu i-au interesat în schimb și termenii adiacenți, precum „stabilitate” ori „creștere”. În plus, chiar cele 73 studii suferă și de o reprezentativitate redusă, pentru că au fost realizate mai ales în Europa și America de Nord. Ori majoritatea insectelor trăiesc la tropice, zone care nu apar prea des în studiile entomologice. Având o răspândire geografică redusă și fragmentată, studiile respective nu pot spune fără dubii dacă insectele dispar din anumite zone sau se recuperează sau cresc în altele. Apoi, lipsește o valoare de referință (baseline) pentru dimensiunile populației insectelor. În lipsa acestei valori, atunci când sunt observate declinuri ale insectelor, este greu de știu dacă este ceva ce se întâmplă tot timpul sau doar din când în când.

A extrapola datele statistice din 73 studii la întreaga populație a insectelor de pe Pământ necesită existența unei validități externe pentru ca rezultatele unor (mici) eșantioane să reprezinte în mod rezonabil populația (mai mare) din care au fost extrase. Funcționarea acceptabilă a validității externe necesită proceduri de eșantionare reprezentativă. Ori, cele 73 studii alese pentru a demonstra declinul insectelor nu respectă această condiție.

Alex Wild, entomolog la The University of Texas at Austin, a fost citat într-un articol publicat de The Atlantic pe 19 februarie 2019:

Dacă încercăm să admitem că cele 73 studii ar fi reprezentative pentru întreaga planetă este ca și cum setul de date climatice globale ar cuprinde doar 73 de stații meteorologice, majoritatea aflate în Europa și Statele Unite, active pe diferite intervale de timp. Imaginați-vă că doar unele dintre aceste stații au măsurat temperatura. Altele, doar umiditatea. Altele, doar direcția vântului. Să încerci să combini aceste puncte disparate și rare pentru a forma ceva care să semene cu o imagine a tendințelor globale este în cel bun caz, îndoielnic.

Din aceste motive, este greu să luăm drept literă de evanghelie cifrele citate pe larg de mass-media alarmiste din analiza lui Sánchez-Bayo și Wyckhuys. Cei doi spun că 41% dintre speciile de insecte sunt în declin și că numărul global scade cu 2,5% pe an, dar, de fapt, ei încearcă să cuantifice lucruri pe care noi chiar nu le putem cuantifica în acest moment.[9]

Posibile cauze ale dispariției unor insecte

Studiile pe care le-am citat, dar și altele, indică mai multe cauze posibile pentru descreșteri ale unor populații de insecte: pierderea habitatului natural, folosirea pesticidelor și îngrășămintelor sintetice, apariția unor specii invazive și schimbarea climei. Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro