O hartuire cu Basescu in fundal (de Doru Buscu)
Inainte sa se rededice rimelului, colantilor si dezbaterilor de coafor, Elena Udrea a tinut sa lase pe reverul vietii publice citeva razbunatoare urme de ruj. Demisia ei, anuntata in 20 octombrie 2005, a rupt pesemne multe inimi importante, de vreme ce a fost urmata de represalii simbolice ale Parchetului.
Istoria retine intotdeauna texte si imagini, iar faptele neconsemnate pier in neantul birfei.
In interviul de retragere, difuzat de Antena 3, senzuala sefa a Cancelariei prezidentiale s-a instalat in poza fragila a femeii mortale si a indicat triunghiul vinovat de reputatia proasta a sotilor Cocos: „Cotidianul”, „Academia Catavencu” si Radio Guerrilla, tripticul de rea-credinta ale carui miini sint patate cu demisia divei.
In aceeasi zi, intr-o coincidenta de pantalonada, Parchetul lui Ilie Botos a solicitat reluarea urmaririi conturilor jurnalistilor nostri. O poveste absurda, conceputa artificial de chimisti cu epoleti in eprubetele lui Talpes, a fost reluata, cu avint de sluga, de sergentii noului regim.
Am sa fac, din respect pentru cititori, o reluare a istoriei complete, nu atit pentru a reclarifica lucruri clare, cit pentru a le pune la punct.
Grupul „Catavencu” nu a avut niciodata, din 1994 (cind Mihai Circiog ne-a facut ziarul cadou) si pina in prezent, patroni. Ziaristii au fost salariatii propriei constiinte si au primit dividende din partea inconstientei si umorului.
In ultimii 12 ani, controlul actiunilor s-a aflat mereu in mina redactiei, iar decizia editoriala a stat la cheremul toanelor si inspiratiei unei echipe nici acum maturizate complet.
Metabolismul fermecat al ziarului a stat pe o reteta a talentului individual, iar succesul – pe o doza aproape patologica de entuziasm.
„Catavencu” i-a facut pe romani sa rida 15 ani. Timp in care, iata, si-a pierdut aproape total reflexele de aparare.
In 1997, Mircea Dinescu, asociat, director si membru al redactiei, si-a vindut actiunile de la „Catavencu” (30%) lui Sorin Ovidiu Vintu. Era un moment in care SOV primea in vizita cam toate somitatile Romaniei, iar presedintele Constantinescu ii consolida reputatia de capitalist.
Desi a fost subiectul unor anchete, bule si glume uneori mitocanesti in paginile ziarului, partenerul minoritar SOV nu si-a permis vreodata luxul unui telefon strategic. Fatalitatea acestui parteneriat ascunde, fireste, si o nota de umor: „Catavencu” este singurul ziar din sistemul solar care i-a dat bani miliardarului Vintu, rascumparindu-i actiunile.
In 2002, urmatorul partener, Sorin Marin, a cumparat 49,9% din ziar. Actiunile vindute apartineau redactorilor si, in mod logic, acesti oameni au primit in conturile lor contravaloarea muncii de peste un deceniu. ACESTE conturi personale au fost scoase in public si etalate acuzator in 2004, in „Adevarul”.
Valetii din subsolul cu igrasie al regimului Iliescu si-au facut mica demonstratie de fidelitate si au instalat mici pete de ranchiuna pe un blazon pe care aveau toate motivele sa-l urasca. Aceste lucruri s-au petrecut in epoca PSD, sub bagheta consilierului prezidential cu pregatire de maior.
Asa ca au fost intimpinate cu seninatate si umor, ca venind din partea unui inamic traditional si sincer, egal cu sine si cu obsesiile sale imposibil de tratat. Dar, prin jocul ireversibil al impactului media si gravitatia cuvintului scris, petele au ramas.
Ca toate miscarile de actionariat ale grupului au fost facute la lumina zilei, validate de banci si postate pe Internet, ca transparenta tuturor operatiunilor a fost asigurata prin repetate comunicari publice, ca un control trimis de la Finante imediat dupa tranzactie a petrecut sase luni in redactie si s-a crucit de corectitudinea fiscala n-a contat.
Era nevoie ca mitul insuportabil al rebelilor independenti sa fie dizolvat in gramada obedientei tiparite si clasat in raftul cu publicatii controlabile.
In borcanele cu fapturi grotesti ale presei romane sint etalate tot felul de monstruozitati. Daca te plimbi prin trecutul ziarelor noastre, un panopticum complet al mustrarilor de constiinta, al servilismului, al carnetului de partid, al vipustii, al infractiunii fiscale si al pupincurismului solemn iti ingretoseaza privirea.
Departe de acest mausoleu cu accente de bilci, „Catavencu” si-a construit poteca lui originala, incomoda si, poate, uneori inexplicabila.
Ne separa de aceasta lume crepusculara o distanta care se masoara in biografie si imaginatie, in comisioane si zerouri, in Scintei si guzgani rozalii, in colaborari cu Securitatea si santaj, in casute postale si grupuri de interese, in clanuri de presa si lipsa de obraz, in Rompetrol si Petromservice, in relaxare si, cu voia dumneavoastra, ultimul pe lista, chiar in flote.
De aceea sint pe cale sa imi pierd umorul cind vad reluata, intr-o coincidenta demna de Loteria Romana, povestea aiuritoare a listei cercetatilor la cont. De data asta, jurnalistii agregati in jurul infractorului Patriciu, presupusul spalator de bani, sint operati selectiv. Spre deosebire de ofiterii regimului Iliescu, procurorii actualului regim au cules doar persoanele vizibile.
Mai mult, partenerii nostri, Nicolae Ratiu si Calin Husar, care sint picati din cer si care nu au contact bancar cu tot acest delir, sint si ei dati la imprimanta.
Eu nu-s deloc dispus sa cred in prostia procurorului. Cita vreme verificarea unui cont personal dureaza cam un ceas, iar verificarea conturilor noastre dureaza deja din 2003, cita vreme toate miscarile noastre comerciale s-au petrecut in spatiul public, iar documentele sint accesibile intr-o dupa-amiaza, incepe sa miroasa a premeditare. Nu e nimeni prost, toata lumea e zeloasa.
INTERVIURILE HotNews.ro