Odiseea de 3.700 de kilometri a unui ucrainean pentru a ajunge la familia sa şi la logodnică, care se aflau la o distanţă de doar 10 kilometri
De la locuinţa lui Serhi Belaiev din localitatea Tsirkuni până la casa logodnicei sale, din Harkiv, se poate ajunge cu maşina în mod normal în doar zece minute. O iei la vest pe strada Soboma, apoi ajungi pe autostrada Lesia Serduika şi eşti acolo imediat. Cel puţin aşa era până la începutul războiului, relatează The Guardian într-un reportaj citat de News.ro.
În 24 februarie, în câteva ore forţele ruse au trecut deja prin satul lui Belaiev, în drum spre Harkiv, oraşul mare al Ucrainei cel mai apropiat de graniţa cu Rusia.
În acea dimineaţă s-au schimbat vieţile ucrainenilor. Pentru Belaiev, linia de front a celui mai important conflict militar din Europa de după Al Doilea Război Mondial s-a interpus între el şi părinţii săi şi logodnica sa, Natali Drozd, în vârstă de 28 de ani.
Lesia Serduika, drumul cândva familiar către oraş, acum devenise un imposibil „no man’s land”. Belaiev a rămas izolat, îngrijorat pentru mama sa bolnavă, Galina (66 de ani), şi hotărât să ajungă la logodnica sa îngrozită de ce se întâmpla.
Belaiev, 32 de ani, jucător profesionist de poker, a avut atunci o idee. Iniţial a respins-o, dar apoi s-a hotărât să o urmeze. Urma să înlocuiască o călătorie de 10 kilometri cu maşina cu o odisee de 3.700 de kilometri.
„La graniţa cu Rusia, apoi prin Rusia în Letonia, apoi în Lituania şi Polonia, iar apoi înapoi în vestul Ucrainei pentru a intra din vest în Harkiv. A fost o nebunie, da”. Însă a fost posibil.
Ceea ce a urmat a fost o aventură extraordinară care l-a adus pe Belaiev în atenţia poliţiei secrete a Kremlinului, FSB, care l-a suspectat pe bună dreptate că dezvăluia poziţiile ruşilor armatei ucrainene. A traversat oraşe asediate, a condus în sens invers faţă de coloanele de refugiaţi şi, da, a avut momente de îndoială. „Însă pentru foarte scurt timp. Trebuia să ajung la logodnica mea”.
„Ştersesem tot din telefon. Dacă nu făceam asta, aş fi fost mort”
În primele zile de război, Belaiev şi fratele său Iuri, în vârstă de 45 de ani, au fugit din Tsirkuni, care era în flăcări, la Strilecha, un sat puţin la nord, care era ocupat dar nu atacat.
Belaiev a început să discute cu familii care voiau să plece în Polonia. S-a hotărât să se alăture unui convoi de patru maşini, cu mașina sa Honda Accord. „Maşina avea nevoie de reparaţii la sistemul de frânare şi la transmisie. Scotea nişte sunete teribile, dar nu aveam de ales”, spune bărbatul.
Iuri, care are o problemă cardiacă, a ales să rămână acolo şi să aibă grijă de câinele lor. Locul său în maşină a fost luat de doi străini: Emil, 28 de ani, şi logodnica lui Emil, Katia, 22 de ani. În 4 aprilie, la ora 13.00, au pornit la drum.
„Soldaţii ruşi ne-au spus că graniţa, aflată la un kilometru de noi, urma să fie deschisă. Însă nu a fost”, îşi aminteşte Belaiev. Singura opţiune viabilă era să conducă 70 de kilometri prin teritoriu ocupat până la al doilea punct vamal. „Cei 70 de kilometri au fost cei mai dificili. Erau multe puncte de control şi, la jumătatea distanţei, am întâlnit soldaţi ruşi care nu ne lăsau să trecem”.
Convoiul a fost întors din drum. Au fost orientaţi de soldaţi către ceea ce urmau să afle că era o tabără de filtrare într-o clădire administrativă locală. Erau în joc vieţile lor. „Am fost interogaţi toţi. Erau foarte suspicioşi în privinţa lui Emil, care era din Luhansk, în est, şi nu avea paşaport, pentru că i-a fost ars la începutul războiului. Şi telefonul lui era stricat din cauza umidităţii din pivniţa în care s-a ascuns de bombardamente”.
Emil a fost dezbrăcat până la lenjeria intimă ca să se vadă dacă avea tatuaje care să arate vreo afiliere militară. Apoi, ruşii au controlat telefonul lui Belaiev. „Ştersesem totul. Dacă nu făceam asta, aş fi fost mort. Nu am stat cu mâinile în buzunare când a început războiul. Am trimis localizări ale convoaielor militare ruse prietenilor din apărarea teritorială”.
„La ora 03.00, a doua zi, eram în Rusia lui Putin”
În cele din urmă, grupul a primit documentele de care avea nevoie, la ora 16.00, în prima zi a călătoriei. La ora 17.00, se apropia deja ora la care toată lumea trebuia să stea în interior, conform stării de asediu dictată de ruşi. Cei care încălcau regula ar fi putut fi împuşcaţi.
Belaiev a călcat pe acceleraţie, fără să fie sigur dacă se afla pe drumul cel bun, neexistând indicatoare. „A trebuit să trecem peste un pod în localitatea Rubizhne. Am văzut când a fost construit podul, aveam 10 ani când fratele meu m-a dus la pescuit acolo. Acum era în ruine. Am văzut naşterea podului şi i-am văzut moartea. Era şubred, nu putea ţine o greutate prea mare. Am fost îngrozit acolo. Dacă ne-am fi prăbuşit, ar fi fost o căzătură în râu de la o înălţime de 20 de metri”.
Însă au reuşit şi la următorul punct de control convoiul a fost lăsat să treacă. Moralul grupului s-a mai îmbunătățit. Însă apoi a venit dezastrul. Unul dintre şoferi a ajuns cu maşina într-un stâlp. Maşina a fost avariată destul de tare şi în mod normal nu mai putea continua călătoria. Grupul a condus până în cel mai apropiat oraş, Vovchansk. „Însă din nou am avut noroc. Primul om pe care l-am întrebat de un atelier de reparaţii a spus că este mecanic auto. El a reparat maşina atât de repede încât am plecat imediat”.
Era ora 19.00 şi graniţa urma să se închisă la ora 20.00. Însă mecanicul era încrezător că grupul va reuşi să treacă graniţa. „Am ajuns acolo, dar nu era curent electric, era întuneric beznă. Eu eram în prima maşină. Apoi, de nicăieri, a apărut în faţa mea un soldat cu o mitralieră. Eram la graniţă”, povesteşte Belaiev.
După un interogatoriu lung, de cinci ore, grupul a trecut graniţa. „Apoi am decis să o luăm spre dreapta. Nu ştiu de ce, pentru că era drumul greşit”. Soldaţii au aprins farurile de la vehiculele lor militare, şi-au scos mitralierele şi au devenit agresivi şi suspicioşi. „Le-am explicat că nu ştim drumul. Până la urmă soldaţii au înţeles şi ne-au lăsat să plecăm”.
La ora 03.00, a doua zi, erau în Rusia lui Putin. „I-am trimis un mesaj lui Natali în care i-am scris unde eram şi că sunt mai în siguranţă acolo. Ea era supărată că l-am lăsat în urmă pe câine. Nu i-am spus de planul meu de a reveni în ţară. Eram îngrijorat că ar putea fi interceptat telefonul”.
„I-am zis: Aşteaptă-mă, iubito!”
Convoiul a pornit apoi către Belgorod, cel mai apropiat mare oraş din Rusia. Aproape imediat, maşinile au fost oprite din nou. De data aceasta era FSB, succesorul KGB-ului. „Fiecare dintre noi a fost interogat din nou. Însă ştiam că am telefonul curat. M-au întrebat ce meserie am. Cred că am vorbit 20 de minute despre poker”.
Convoiul a ajuns la Belgorod la aproximativ 17.00 şi acolo au dormit în maşini, lângă un supermarket. „Însă era teritoriu inamic. Ştiam că trebuie să dormim mai puţin şi să conducem mai mult”. Două ore mai târziu s-au trezit. Belaiev a dat drumul la muzică pe telefon. Gwen Stefani, Jay-Z şi Limp Bizkit…
Grupul a ajuns apoi la Kursk, Roslavl, Smolensk şi Velikie Luki, unde a sosit a doua zi la ora 05.00. În cele din urmă, ucrainenii au ajuns la punctul de frontieră Ubilinka şi în 6 aprilie, la ora 10.00, au trecut graniţa în Letonia.
A durat 16 ore până când au trecut de controlul vamal. „Însă a fost o mare uşurare. Am simţit că am din nou drepturi. Am sunat-o pe Natali şi i-am sunat pe părinţii mei şi le-am explicat planurile mele reale. Natali a spus: ‘Ai şansa de a rămâne în siguranţă. Ar trebui să rămâi acolo, pentru că bărbaţii de 18 până la 60 de ani nu pot părăsi Ucraina. Putem fi împreună când se termină războiul’”.
Belaiev nu a stat pe gânduri. Era ora 02.00 şi urma o călătorie de 1.000 de kilometri prin Letonia către Polonia. La jumătatea zilei, grupul s-a oprit la Kaunas, în Lituania. „Acolo am avut parte de wifi, la McDonald’s. Mi-am sunat prietenii şi părinţii. Mănânc de la McDonald’s. Voi?”, a spus el râzând.
Convoiul a plecat din nou la drum, de această dată către Varşovia, unde a ajuns la ora 19.00. Colegii de drum ajunseseră la destinaţie: un centru de refugiaţi. Belaiev a trebuit să ia o decizie. S-a gândit bine timp de şapte zile. Riscurile păreau mari. Nici nu se simţea bine, având simptome de Covid-19, şi îi era din ce în ce mai rău. Însă a simţit că trebuie să continue. „I-am spus lui Natali că vreau să mă întorc. I-am zis: Aşteaptă-mă, iubito!”.
„Doar ştampilele din paşaport i-au convins că povestea mea era reală”
În 14 aprilie, la ora 14.00, Belaiev a părăsit Varşovia şi s-a îndreptat spre graniţă, împreună cu un convoi umanitar. Ei au ajuns la miezul nopţii la Lviv, cel mai vestic oraş al Ucrainei. Belaiev a luat câteva provizii şi a plecat mai departe.
„Multe drumuri erau închise. Probabil drumul de 550 de kilometri s-a lungit cu încă 100 de kilometri. Însă nu înseamnă nimic atunci când conduci 3.700 de kilometri în loc de 10 kilometri pentru a ajunge acasă”, spune Belaiev.
El a ajuns la Kiev în 15 aprilie, la ora prânzului, şi a dormit la un prieten, pentru prima dată după 11 zile într-un pat. În dimineaţa zile de 18 aprilie, a plecat de la Kiev la Poltava, oraş în care locuieşte fratele său mai mic. „Pentru prima dată eram singur în maşină. A fost greu”. La Poltava, a luat medicamente pentru părinţii săi şi a plecat apoi către prima linie a frontului în războiul din Ucraina, unde satul său a rămas izolat şi bătălia pentru Harkiv continua. Însă Belaiev nu avea ezitări. Chiar era momentul potrivit pentru o surpriză.
„L-am sunat pe tata şi i-am spus că un voluntar cu provizii este aproape, că trebuie să vină jos. Şi m-a găsit jos pe mine”. Cei doi bărbaţi s-au îmbrăţişat. Când s-a îmbrăţişat cu mama sa, cei doi au plâns. Apoi, la doar 50 de metri de casa lui Natali, a fost oprit de poliţie. „Erau suspicioşi pentru că au văzut păturile şi halul în care era maşina mea. M-au întrebat dacă am dormit în maşină şi de ce. Doar ştampilele de pe paşaport i-au convins că povestea mea era adevărată”.
În sfârşit, Belaiev a ajuns la femeia pe care o iubeşte. A luat el decizia corectă de a se întoarce la ea şi la părinţii lui? Natali zâmbeşte: „Acasă e acasă”.
____
INTERVIURILE HotNews.ro