Omul – ultima frontieră? Despre (trans)umanism și personalitate

Azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat,

(…)

Dar eu, ce nu-s strunjit pentru hârjoane

Și nici să mă răsfăț în dulci oglinzi,

(…)

Eu, cel necumpănit deopotrivă,

Prădat la trup de firea necinstită,

(…)

Da, eu, în piuitul slab al păcii,

Nu jindui să-mi petrec răgazul altfel

Decât privindu-mi umbra lungă-n soare

Și cugetând la strâmbăciunea mea.

(…)

Mi-am pus în gând să fiu un ticălos,

Urând huzurul zilelor de azi.

Urzeli am înnodat, prepusuri grele,

Prin bete profeții, scorneli și vise

William Shakespeare, Richard al III-lea (traducere de Dan Duțescu)

În anii 60, viitorul părea deschis către o eră a expansiunii omului în spațiul cosmic. Pentru Gene Roddenberry, Spațiul era ultima frontieră a omului. Cursa spațială era, de fapt, vârful de lance al cursei înarmărilor (nucleare), pentru că rachetele folosite pentru misiunile în spațiu erau doar prototipuri ale rachetelor balistice intercontinentale menite să lanseze focoase nucleare către inamicul aflat pe celălalt continent. Această cursă s-a terminat atunci când una dintre părți a pretins că poate neutraliza atacul celeilalte… în spațiu prin celebra Inițiativă de Apărare Strategică (mai bine cunoscută prin acronimul popular „Războiul Stelelor”). Și s-a reluat atunci când a devenit evident că totul fusese o farsă și că tehnologia lăudată nu exista decât în imaginație. Când Statele Unite au renunțat la programul spațial (mai mult, au apelat la Rusia pentru lansarea puținelor misiuni din ultimii ani), Rusia a văzut că poate relua cursa înarmărilor.

O dată cu încheierea (aparentă a) Războiului Rece, cursa spațială și-a pierdut și ea din sex appeal și s-a redus la misiuni de mentenanță a sateliților comerciali. Proaspăta reînnoire a interesului pentru planetele învecinate pare mai degrabă o mutare de marketing pentru NASA în speranța impulsionării bugetului alocat. Ochii oamenilor nu se mai îndreaptă spre cer (oricum, pe cerul nopții abia mai distingi câteva cele prin poluarea modernă), ci spre proverbiala capră a vecinului. Iar rachetele nu mai sunt simbolul elansat al omului care și-a depășit propria condiție de ființă sublunară, ci al atacurilor „de precizie” din mijlocul orașelor asediate. „Mașinile zburătoare” nu mai aparțin „acelor oameni minunați”, ci sunt vectorii morții și ai terorii.

Știrile din ultimele zile par să graviteze cu toatele în jurul aceluiași uriaș ring de box. În colțul roșu – Putin; în colțul albastru (azuriu) – Zelensky (nu Klitschko, așa cum v-ați fi așteptat). Meciul pare însă să se prelungească la nesfârșit. Cu toții ne simțim ca spectatorii de la meciul din Rocky (primul film) care se uitau cum personajul titular rezistă în ciuda evidentei epuizări. Pentru că el își propusese nu să câștige, ci să reziste: „I was nobody. But that don’t matter either, you know? ‘Cause I was thinkin’, it really don’t matter if I lose this fight. It really don’t matter if this guy opens my head, either. ‘Cause all I wanna do is go the distance”. Iar Zelensky a demonstrat că rezistă, iată, de mai multe „reprize” decât s-ar fi așteptat alții (în special Putin). Dar oare este un „meci” între două persoane? Asistăm la o aristeia precum în epopeile homerice? Avem un Ahile și un Hector? Sau este vorba despre două armate, despre două state încleștate într-o bătălie pe viață și pe moarte? Sunt, de fapt, aheii contra troienilor?

De fapt ne complăcem într-o sinecdocă prin care punem în locul colectivităților câte un om pe care îl considerăm reprezentativ. Este ca atunci când discutăm de românul „tipic”… Și atunci: toți rușii sunt campioni de arte marțiale, iar toți ucrainenii sunt comedianți? Mai mult, Rusia este o țară a fanfaronadei puterii, iar Ucraina una a vorbirii în răspăr? Evident că nu! În această logică, România anilor ’80 era o țară întreagă de naționaliști paranoici… Schimbarea la față a liderilor a arătat un Putin din ce în ce mai frustrat de prelungirea unui război pe care îl credea rapid. În schimb, Zelenski s-a transformat dintr-un actor de comedie într-un veritabil om de stat, capabil să mobilizeze masele. Nu mai este actorul care pretindea că este un președinte al tuturor. Este actor în propriul său film de acțiune. Devine un Chuck Norris al Estului Europei.

Ei bine, în acest peisaj apocaliptic putem să deslușim pe fundal o problemă ignorată total. Nu asistăm la o confruntare între doi oameni, ci la o încleștare între mii de oameni. Obiectivul (declarat al) lui Putin este să distrugă infrastructura Ucrainei ca stat (și, ulterior, să o poată domina printr-un guvern „prietenos”). „Actorii” acestei tragedii sunt două state, adică două „ființe” care nu sunt oameni. Dar oare există ființe transumane care să poată pretinde recunoaștere din partea oamenilor și chiar să se considere superioare acestora? Există ore niște supereroi printre noi?

Surprinzător, da! Mult înaintea Metaversului, entități transumane au fost considerate persoane. Și nu este vorba despre extratereștri sau despre ființe supranaturale, ci despre stat. Unii spun că Statul a fost chiar prima persoană, căci înainte de apariția statului nu puteam vorbi despre persoane (adică despre subiecți ai unor drepturi). Doar o dată cu apariția statului ar fi apărut (cu adevărat) și sistemul de drept care apoi a recunoscut drepturi (și) indivizilor. Alții au analizat în detaliu afirmația lui Ludovic al XIV-lea: l’état c’est moi. În celebrul său studiu despre Cele două corpuri ale regelui, Ernst Kantorowicz a explicat că statul nu trebuie confundat cu persoana monarhului. Și totuși noi continuăm să confundăm Rusia cu Putin și Ucraina cu Zelensky. Cei doi nu sunt decât vectorii unui mecanism complicat prin care o mulțime de indivizi (mă feresc să folosesc termenul uzat de „colectivitate”) este convinsă să acționeze în mod coordonat (sau ordonat). În ce măsură o asemenea coordonare centralizată (mai) este utilă într-o epocă în care comunicațiile facile pot permite coordonări fără un „lider” (a se vedea tehnicile de crowdfunding sau cele de tip peer-to-peer) este o chestiune distinctă și nu doresc să intru aici în detalii.

Dacă facem distincția dintre aceste realități (indivizi versus state), apar o serie de chestiuni interesante. De exemplu, în cazul în care se va ajunge la o tragere a răspundere a agresorului, răspunderea va plana asupra întregii Federații Ruse (ca stat federal) sau doar asupra acelor persoane care au participat la decizia de a declanșa atacul? Deja sancțiunile impuse Rusiei par a indica a doua variantă. Problema sancționării unui stat întreg este aceea a aruncării anatemei asupra întregii populații. Iar în termeni pur juridici este vorba despre problema răspunderii colective – fiecare cetățean va suporta (o parte din) sancțiunea aplicată. Cred că sancțiunile trebuie să fie îndreptate (în măsura posibilității de a discerne) doar împotriva acelor persoane care au fost implicate în decizia sancționată. Este drept că în cazul unui stat care a preferat să păstreze un sistem centralizat de control al resurselor, o asemenea distincție se poate dovedi greu de operat.

În schimb, în ceea ce privește măsurile corective, acestea ar trebui să vizeze statele însele. De exemplu, nu i se va solicita lui Putin să „restituie” Crimeea Ucrainei, ci va fi vorba despre o măsură impusă Federației Ruse ca stat. Nu Putin (deși este comandantul suprem) va trebui să retragă toate efectivele militare dincolo de granițele Ucrainei, ci statul rus. Este posibil ca Putin să nu mai fie „la butoane” la acel moment… În dreptul privat există o regulă de bun-simț: atunci când o entitate colectivă pricinuiește un rău unei persoane, ea va trebui să o despăgubească. Dar apoi va putea să se îndrepte împotriva individului (sau indivizilor) vinovat de fapta ilicită. Iar cel păgubit se poate îndrepta și direct împotriva acestor indivizi. Oare nu putem aplica același mecanism și în acest caz?

De ce (mai) vorbim despre drept când este război? Orice este permis în dragoste și în război, nu-i așa? Regulile sunt incompatibile cu războiul… Ei bine, dreptul internațional public s-a născut tocmai din încercarea de a contrazice aceste afirmații. Titlul operei principale a lui Hugo Grotius din secolul al XVII-lea, Despre dreptul războiului și al păcii, este elocvent în acest sens. În timpul Marelui Război, un profesor francez de la Paris, Albert Wahl, a scris un tratat în mai multe volume despre Dreptul civil și comercial al războiului. Înființarea Ligii Națiunilor după Primul Război Mondial și al Organizației Națiunilor Unite după cel de-Al Doilea sunt și ele argumente (mai) recente în același sens. Așadar, există reguli și în caz de război… Aceste reguli trebuie respectate de state, dar și de către indivizi (mai ales dacă ei se află în poziții de putere)Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro