Opoziţia, în capcana discursului monocord anti-corupţie

Întors de la summitul NATO de la Bruxelles preşedintele Iohannis ne-a asiguarat că totul e în regulă, alianţa nu se destramă, iar în ceea ce ne priveşte stăm chiar mai bine ca înainte pentru că am obţinut ca un centru de comanda NATO să fie găzduit de România şi că se va acorda o atenţie sporită securităţii în zona bazinului Mării Negre. În realitate, multe dintre analizele post-summit sunt semnificativ mai pesimiste, iar în ceea ce priveşte climatul de securitate din bazinul Mării Negre principala provocare o reprezintă chiar un membru NATO, Turcia, care cultivă legături strânse cu Rusia şi Iranul, puteri cu interese diametral opuse alianţei euroatlantice, şi a decis chiar să cumpere rachete din Rusia, încălcând flagrant procedurile în vigoare în interiorul alianţei.

Oricum, societatea românească, mass media, par destul de puţin preocupate de aceste evoluţii externe deşi acestea ar putea avea un impact esenţial în configurarea sferelor de influenţă de pe continent şi până la urmă asupra modelului de societate din ţară. Dar sigur, asta nu înseamna că situaţia politică din România nu e importantă. Iar în acest caz ne lovim de o problemă care a devenit una cronică, cu puţine şanse de corecţie: chiar dacă unele sondaje de opinie par să indice o erodare a PSD, e de destul de limpede că actualul dezechilibru din spaţiul politic autohton are puţine şanse de a fi atenuat semnificativ.

Unul dintre motive este cel care a rămas, cu anumite variaţii, valabil din 1990 încoace. PSD controlează extinse reţele de influenţă din administraţia centrală şi locală, din regiile autonome, din federaţiile sportive şi din tot felul de organizaţii sindicale. Celelalte partide din opoziţie, inclusiv PNL, sunt departe de a deţine astfel de resurse comparabile. Iată de ce, cu excepţia unei perioade relativ scurte în care cu ajutorul tracţiunii electorale considerabile exercitate de preşedinele de atunci, Traian Băsescu, PDL a reuşit să mai echilibreze cât de cât raportul de forţe, acest dezechilibru s-a menţinut în timp, motiv pentru care PSD e foarte greu de bătut în alegerile locale şi în cele parlamentare. E drept, la prezidenţiale, unde confruntarea e personalizată şi mai emoţională lucrurile stau diferit.

Atunci când totuşi opoziţia anti-PSD a reuşit să aibă câştig de cauză, aşa cum s-a întâmplat de pildă în 1996 sau în 2005, a fost unită, sub umbrela CDR sau a Alianţei DA. Este motivul pentru care se aud şi acum chemări la unitate, mai ales din zona societăţii civile care este în general critică şi faţă de actualul partid de guvernământ şi faţă de liderul acestuia, Liviu Dragnea. Problema este că acest deziderat este greu de realizat. Există puţine elemente de liant şi multe resentimente între formaţiunile care se opun în acest moment PSD. Chiar dacă poziţionările ideologice nu sunt neapărat foarte importante în România există unele falii greu de depăşit, între exponenţii unei stângi populiste şi oameni cu convingeri tradiţionale conservatoare. S-a văzut asta din plin la USR în cazul referendumului privind definiţia familiei. În plus, dacă PNL e un partid tipic de sistem, care la un moment dat a fost fie în alianţă cu PSD, în cadrul USL, fie într-un aranjament de susţinere parlamentară cu acelaşi partid, în perioada guvernului Tăriceanu, USR sau noua formaţiune iniţiată de Dacian Cioloş, sunt în esenţă construcţii politice care nu au constrângerile liberalilor. În ce ce priveşte PMP acesta beneficiază de tracţiune electorală de care încă se bucură Traian Băsescu, dar este şi afectat de resentimentele faţă de acesta, inclusiv în relaţia cu celelalte formaţiuni politice.

Aşa că, deocamdată, singurul liant al tuturor acestor partide rămâne aversiunea comună faţă de PSD şi mai ales faţă de Liviu Dragnea. Iar pe lângă fragmentare, absenţa unui lider cu o reală forţă electorală, categorie în care nu poate fi încadrat nici actualul preşedinte şi nici fostul premier şi comisar european Dacian Cioloş, este un handicap serios. S-a văzut şi în Parlament şi în spaţiul public că cele mai penetrante luări de poziţie împotriva guvernului le are Traian Băsescu. Însă diabolizarea sa de către foştii săi susţinători, doar în parte justificată, limitează serios capacitatea sa de a mări impactul opoziţiei. E adevărat că şi PSD are dificultăţi serioase din acest punct de vedere, nu are lideri de anvergură, dar în cazul acestuia efectul negativ este sensibil mai redus datorită formidabilei maşinării de partid de care dispune şi a tipologiei electoratului său tradiţional.

A doua mare problemă a opoziţiei este discursul monocord. Singura mare temă de atac, la care subscrie cu entuziasm şi societatea civilă, este campania împotriva corupţiei şi sprijinul total pentru DNA, instituţie considerată principalul vârf de lance pe această direcţie. Problema este că tema în cauză, care s-a aflat constant în atenţia opiniei publice timp de un deceniu şi jumătate, şi care cu doar un an şi jumătate în urmă scotea în stradă zeci de mii de oameni la ample demonstraţii anti-guvernamentale, şi-a pierdut semnificativ din tracţiune la nivelul publicului în ciuda unei intense retorici suport în mass media şi pe Facebook.

Există cel puţin două motive majore care explică de ce s-a întâmplat asta. Primul este acela că în ultimul an au apărut tot mai multe dovezi concrete ale derapajelor, abuzurilor făcute de unii procurori DNA, cu falsificare de probe sau presiuni asupra martorilor. Pe care canalele media critice faţă de DNA, în principal Antena 3 şi România TV, le-au găzduit generos. Ele au făcut asta şi în trecut, dar în timp ce atunci erau doar acuze generale acum campania a avut ca suport elemente factuale concrete, greu de trimis în derizoriu. Între timp s-a aflat în spaţiul public despre protocoalele încheiate între SRI şi structuri din sistemul de justiţie, DNA, CSM, Înalta Curte, toate greu de justificat, care au creat suspiciuni privind existenţa unor intervenţii subterane, parte a unei agende ascunse a luptei pentru putere. Am putea eventual adăuga şi un al treilea motiv: s-a instalat o anumită oboseală, un sentiment al inutilităţii tutoror acestor demersuri.

Aşa cum arată lucrurile în acest moment opoziţia pare incapabilă să iasă din capcana acestui discurs monocord atacând coaliţia PSD – ALDE pe o serie întreagă de alte subiecte pe care guvernarea este vulnerabilă, de la economie la educaţie sau la slaba performanţă în administraţie. Ar putea, de exemplu, să se ocupe de subiecte precum podul de la Mărăcineni, de la ieşirea din Buzău, care de aproape trei luni e în reparaţii făcând ca traficul pe cea mai importantă arteră de circulaţie către Moldova să devină un adevărat calvar (spre comparaţie Empire State Building din New York, înalt de 400 de metri, s-a construit într-un an de zile, cu tehnologia din anii 1930!). Acest gen de subiecte, care nu mai ţin neapărate de corupţie, sunt cele care afectează viaţa de zi cu zi a oamenilor.

De ce opoziţia rămâne aproape exclusiv cantonată pe subiectul corupţiei e greu de înţeles. O posibilă explicaţie e aceea că fiind incapabilă să-şi diversifice discursul preferă să se agaţe în continuare de cel promovat de o parte din mass media şi de societatea civilă pentru care tema corupţiei pare să rămână singurul lucru important. Numai că această încremenire în proiect are puţine şanse să modifice în vreun fel actualul peisaj electoral autohton, dominat categoric de PSD.

Comenteaza pe Contributors.ro