Pandemia la români: datoria supunerii

Că Guvernul României acuză cetăţenii acestei ţări pentru eşecul propriilor sale politici destinate să limiteze efectele pandemiei nu este suprinzător: în definitiv, în România asumarea erorilor comise reprezintă un tip de conduită inimaginabilă şi inacceptabilă. Decalajul dintre România şi alte ţări central- europene în materie de siguranţă sanitară este, însă, cu mult prea dramatic pentru ca el să poată fi expediat prin declaraţiile oficialilor de la Bucureşti.

Criza pe care statul român nu pare în măsură să o administreze altfel decât prin ameninţări şi noi interdicţii dezvăluie, dincolo de retorica propagandei, modul de a fi şi de acţiona al autorităţii în patria noastră. Statul român nu s-a întemeiat şi nu s-a revendicat de la o logică a contractului civic şi a consimţământului. Maniera sa de a se raporta la cei care îi erau supuşi pornea de la premiza fondatoare a supunerii: rezerva, îndoiala, critica erau tot atâtea chipuri ale nesupunerii.

Timp de treizeci de ani, statul român a dus mai departe logica autocratică ce vine din propriul său trecut. Fesenismul a recuperat şi a transmis mai departe acest filon al despotismului : dialogul civic, comunicarea, încercarea de a explica sunt privite ca simple mofturi, ca instrumente irelevante în ordinea exercitării puterii. Pandemia a întărit acest instinct care nu a dispărut din genomul statului român.

Privilegiile sunt, întotdeauna, ale celor care conduc şi ordonă. Vina este, inevitabil, a celor care sunt conduşi , a celor care trebuie mânaţi, de la spate, asemeni unei turme decebrate. Acolo unde alte state au preferat, istoric, să construiască încrederea, statul român a rămas fidel vocaţiei sale de a fi stăpânul de necontestat al pământului şi al sufletelor de pe întinsul său. Apărător al elitei care îl parazitează, statul român este nemilos şi indiferent cu cei care nu înseamnă nimic în ochii săi.

Memoria traumei de la “ Colectiv” face parte din acest şir de neglijenţe criminale. Respectarea legii nu este, într-o democraţie constituţională, un act unilateral de abandonare al propriilor drepturi. Respectarea legii nu este, într-o democraţie constituţională, oarbă şi automată, ca într-o comunitate de sclavi. Respectarea legii nu este, într-o democraţie constituţională, decât efectul contractului care garantează, prin clauzele sale, sfera libertăţii.

Iată câteva adevăruri elementare care ar merita reamintite, acum.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro