Parisul, în vremea ocupției

În urmă cu vreo 15 ani apărea, în fine, și în românește Jurnalul lui Pierre Drieu la Rochelle. Unul dintre cei mai notorii colaboratori ai ocupantului german al Franței din timpul celui de-al Doilea Război. Drieu nu a mai așteptat punerea în mișcare a operațiunii de epurare. Una care, reamintesc, a fost, între altele, și un semn al raporturilor din ce în ce mai complicate dintre Camus și Sartre ca și al celor din interiorul intelligentsiei franceze. Drieu la Rochelle s-a sinucis în 1945, însă mulți ani după aceea scrierile lui, printre care și Jurnalul, au figurat printre ceea ce francezii numesc cu ajutorul sintagmei les enfers de la bibliothèque. Citit azi calm, fără pasiuni ori resentimente, Jurnalul lui Drieu la Rochelle mi se pare un document de maximă importanță în vederea reconstituirii unei imagini cât de cât coerente asupra Franței sub ocupație.

Mi-am reamintit de cartea lui Pierre Drieu la Rochelle în vreme ce citeam Jurnalele pariziene ale lui Ernst Jünger a căror traducere și publicare în limba română se datorează editurii Humanitas (București, 2021) și excepționalului om de cultură Viorica Nișcov. Care nu s-a cantonat doar la statutul de traducător de maximă calificare, ci, în chip de filolog de înaltă clasă, a alcătuit numeroase, utile și extrem de bine documentate note și a scris și o prefață intitulată Nisiparnița și vocile din oglindă. De fapt, un studiu introductiv în toată regula (are vreo 40 de pagini (care surprinde și documentează cu maximă atenție și exemplară minuție nu doar preocupăprile multiple ale autorului (deopotrivă scriitor, filosof, militar și om de știință), ci și bogatele valențe ale Jurnalului. Viziunii ocupatului pe care o găseam în paginile lui Drieu, Jurnalele pariziene ale lui Ernst Jünger le contrapune, indirect firește, aceea a ocupantului. Militar și de vocație, și de carieră, dar și de inimă (în 1914 s-a înrolat de bună voie în armată), totodată om de aleasă cultură, bun cunoscător al Franței și al valorilor sale intelectuale. Și totodată unul dintre opozanții tăcuți ai lui Hitler, ai generalilor, amiralilor, mareșalilor săi făcuți peste noapte, caracterizați a fi energici și proști. Jünger a fost conștient și a comentat foarte adesea critic nebunia lui Hitler (pe care îl botează în însemnările lui Kniébolo), întregul circ tragic pus în scenă de acesta ( a analizat, de pildă, cu ironie semnificația salutului german) a înțeles de la bun început că totul se va termina dezastruos. A meditat și a căutat soluții. A conceput chiar un Apel secret, firește, împărtășit doar celor socotiți a fi de maximă încredere. Ceea ce nu înseamnă însă că ar fi crezut în eficiența atentatului. Care, chiar și în caz de reușită, nu ar fi făcut, probabil, decât să deschidă ușița altor crime. Găsim în ultimele pagini ale cărții observații prilejuite de aflarea veștii atentatului neizbutit din vara lui 1944.

Celor două jurnale pariziene, primul acoperind intervalul 18 februarie 1941-23 octombrie 1942, cel de-al doilea perioada dintre 19 februarie 1943-13 august 1944) în această ediție a cărții li se asociază Însemnările din Caucaz. La un moment dat, Ernst Jünger a fost transferat în Ucraina, tristă ocazie de a cunoaște și a consemna adevărata față a războiului. Chiar dacă ocupat, chiar dacă sărăcit și material, și intelectual îndeosebi în ultimele luni ale Ocupației, chiar dacă măcinat de colaboraționism (pe care Jünger nu ezită să îl taxeze așa cum se cuvine) teritoriul francez încă a mai însemnat o oază de normalitate în comparație cu o Ucraină rece, devastată, schilodită și, mai ales, înfometată. Privirea și condeiul cum nu se poate mai atente ale lui Jünger le surprinde pe amândouă, oferind în notațiile sale o imagine necenzurată a unor vremuri dominate de însemnele răului războinic și totalitar. “Vremurile- notează Ernst Jünger- seamănă cu un obiect fierbinte a cărui temperatură nu poate fi scăzută , dar care, dacă este trecut dintr-o mână într-alta, se suportă mai îndelung”.

Invocam în rândurile de început ale acestei recenzii buna cunoaștere a culturii franceze pe care o dovedește Jünger. La venirea lui în Franța îi citise deja nu doar pe frații Goncourt, pe Marcel Proust, pe Verlaine sau pe Rimbaud, pe scriitorii clasici, pe moraliști, pe Voltaire sau pe Rousseau. Se familiarizase chiar cu scrierile unor autori socotiți azi minori din secole de mult timp trecute. La Paris l-a descoperit și admirat pe Lautréamont. A fost un admirator al lui Léon Bloy. L-a citit cu rezerve pe Alain Fournier. Și cam tot la fel a scris și despre britanico-americanul Huxley.

De fapt, Jünger a nutrit un veritabil cult al literaturii și al cărților, a profitat de fiecare clipă liberă spre a străbate cheile Senei și a cerceta oferta bouquiniștilor (citind respectivele pasaje nu am avut cum să nu mă duc cu gândul la paginile ce le-au fost dedicate acestora de Anatole France, de pildă), a fost un familiar al anticariatelor și al bibliotecilor. A căutat tovărășia unui Cocteau, a lui Paul Morand, a fost un familiar al lui Jouhandeau. Se autodefinește ca fiind “prin seminție și feudalitate, ghelf, în vreme ce concepția mea despre stat este prusacă. Aparțin în același timp națiunii germane, iar prin educație sunt european, cetățean al lumii”. În capitala Franței a frecventat teatre, expoziții, s-a ținut la curent cu o viață culturală care nu se poate să nu ți se pară extrem de vie dacă ții cont de faptul că ea s-a consumat în vreme de război și, de la un moment dat, încolo sub amenințarea bombardametelor. A petrecut ore și ore în mijlocul naturii, a meditat intens la semnificația profundă a viselor. A consemnat, firește, și întâmplări strict personale precum decesul tatălui, veștile deloc bune care îi veneau de la Hanovra unde îi rămăsese familia sau arestarea fiului.Citeste intreg articolul pe Contributors.ro