Partidul e unul singur

Între “Poemele în proză” ale lui Oscar Wilde e unul, teribil în felul lui, despre omul ajuns în “Casa Judecăţii”. La ceasul bilanţului, acesta e pus în faţa faptelor lui şi cum – vorba lui Dostoievski – nu e zi în care să nu încălcăm toate poruncile, acestea strigă la cer: nedreptatea, minciuna, ura, invidia, batjocura şi toate formele ticăloşiei se întâlnesc în Cartea Vieţii Omului. Departe de-a se căi pentru ele, acesta spune simplu, dar răspicat: Da, pe toate le-am făcut. Şi cum e înaintea Judecătorului, acesta îi hotărăşte soarta în eternitate: pentru toate acestea, vei fi trimis în iad. Nu se poate – spune omul. De ce? – îl întreabă Judecătorul ceresc. Pentru că în iad mi-am trăit întreaga viaţă, răspunde omul. Aşa e, şi atunci te voi trimite în rai – îşi schimbă Cel Drept sentinţa. Nu se poate – spune omul. De ce? – e întrebat. Pentru că din viaţa pe care am trăit-o nu mi-am putut imagina niciodată raiul – răspunde cel condamnat. Şi se făcu adâncă tăcere în Casa Judecăţii, încheie Oscar Wilde.

In pragul alegerilor prezidenţiale şi, mai ales, la 25 de ani de la “evenimente”, povestea aceasta e cât se poate de actuală şi pentru noi, căci – în felul lor – ambele momente ne cheamă la judecată. Iar această judecată se cuvine să poarte deopotrivă asupra trecutului (care nu trece niciodată până ce nu e înţeles) şi asupra viitorului (care e orizontul întregii noastre făptuiri, cel care dă sens şi consistenţă prezentului). Trecutul acestui sfert de veac ne e prea aproape pentru a deveni pagină impersonală de manual; îi aparţinem mai mult decât am vrea şi ne condiţionează – direct sau indirect – mai mult decât suntem dispuşi să credem. Viitorul ne pare însă străin şi, departe de-a ni-l apropia, programele şi promisiunile electorale se încăpăţânează să ni-l înstrăineze şi mai mult. Viitorul roz, în care toţi vom fi mulţumiţi şi realizaţi, pe care încearcă să ni-l ofere candidaţii, are o doză de ireal care – chiar şi pe cei mai naivi – ne face să devenim melancolici. Oricât am aplauda pe stadioane şi în pieţe, ştim că nu va fi aşa ci, dimpotrivă, ziua de după alegeri va semăna cu cea dinaintea lor şi, apoi, toate zilele se vor asemăna între ele, debordând de griji şi afaceri mărunte ce nu cunosc nici un fel de aplauze. Înainte de-a duce să alegem, s-ar cuveni să ne oprim puţin şi să ne uităm cum arătăm acum. Care e chipul nostru, dincolo de pulberea iluziilor de acum 25 de ani?

Va trebui s-o recunoaştem o dată: am pornit cu stângul. După carnavalul sângeros din decembrie, ne-am vrut cu toţii eroi şi am ridicat la demnitatea rezistenţei traiul nostru mizer din ultimii ani ai ceauşismului. Ce făceam în acel timp? Trăiam duplicitar, mimând în public acordul cu stupizeniile “geniului Carpaţilor” – deşi nimeni nu credea o iotă din ceea ce mass-media acelor vremuri deversa asupra noastră. Nimeni nu se obosea să citească elucubraţiile lui Ceauşescu (nu din carţile roşii – care aveau un unic destinatar, dar măcar din prima jumătate a tuturor revistelor şi almanahurilor), însă, în ciuda acestui fapt, şedinţele se ţineau regulat, oamenii luau cuvântul, îşi luau angajamente, trimiteau la “lumina” congreselor sau a plenarelor şi apoi plecau liniştiţi acasă. Universul nostru se redusese la spaţiul domestic: Totul pentru casă! Totul pentru familie! – acestea ar fi putut fi cuvintele de ordine ale acelui timp. În familie măcar oamenii puteau să elibereze de duplicitatea publică. Pe nesimţite, familia a devenit opusul societăţii. Cu toţii (indiferent dacă o recunoaştem sau nu acum) simţeam arbitrariul acelui timp. Erau două căi de a-i rezista: prima era încurajată – formalismul; cea de-a doua tolerată – familia. Partidul comunist nu-ţi cerea convingerea, ci doar participarea constantă la un ritual care îţi fixa locul în ierarhia egalităţii propovăduite de ideologie. Toţi minţeau, şi ştiau – uitându-se unii în ochii altora – că mint. Însă tot aşa cum nuditatea pe o plajă de nudişti nu are nimic extraordinar (acolo nimeni nu strigă că “regele e gol”), nici minciuna într-o lume de mincinoşi nu sună fals. Tocmai pentru că ştia că cei de lângă el mint, fiecare se simţea reconfortat: era un simplu gest vid care “trebuia” făcut; viaţa era alta, iar minciuna publică era preţul – în definitiv mărunt de tot – plătit pentru ca omul să-şi poată vedea de ale lui. Estomparea violenţei anilor ’50 (când şedinţele semănau cu execuţiile publice) şi reiterarea lor din ce în ce mai strânsă (sub semnul “mobilizării întregului popor în jurul Comandantului Suprem”) au avut ca efect banalizarea acestei minciuni obligatorii. Oamenii participau mecanic la şedinţe, la defilări, la tot ce era obligatoriu. Consecinţa este aceea că se dedublau perfect şi fără nici o problemă morală. Nimănui nu i se părea scandalos ceea ce se întâmpla; lucrurile erau enervante, supărătoare, dar “în ordine”. Comunismul terminal nici nu le cerea altceva: îşi pierduse el însuşi suflul, mizeria devenise o evidenţă chiar şi pentru (foştii) fanatici, şi tot ce mai putea fi dorit era menţinerea liniştii în societatea aflată într-o criză indepasabilă. Liniştea aceasta le era necesară oamenilor aparatului de partid – mai ales celor de la vârful lui (probabil cu excepţia cuplului Ceauşescu) – din aceeaşi raţiune ca şi tovarăşilor de rând: cu toţii voiau să se tragă acasă şi să trăiască cu adevărat. Să se bucure de ce au, de sănătate, de familie, de lucrurile strânse, de mâncarea “procurată” – să se uite la meciuri, să asculte şi să danseze “populara” şi “uşoara”, să se bârfească unii pe alţii, să se uite la reclamele filmelor “prinse” cu parabolica şi la un film mai deocheat pe video. Asta era viaţa; asta era fericirea unui om din anii sfârşitului comunismului din România. Nimeni nu se gândea decât la două lucruri: cum să se “descurce” şi cum să-şi “asigure” acest spaţiu al intimităţii de asediul – insidios (dar amintirea brutalităţii din anii lui Dej nu dispăruse cu totul) – “organelor” statului. Virtutea supremă a acelui timp era faptul de-a te “descurca”: adică de-a face cât mai puţin din ceea ce ţi se cere şi de-a te refugia cât mai mult în mediul protector al familiei. Întrucât orice activitate presupunea – formal – informarea şi acordul Statului, oamenii nu făceau nimic care să atragă atenţia acestuia. În fapt, viaţa viermuia în ritmul ei natural: spaţiul casnic era amenajat în fel şi chip (să ne amintim doar de închiderea balcoanelor), o întreagă economie paralelă – bazată, în parte, pe producţia casnică a rurarului şi în rest pe furtul mărunt (dar constant) din întreprinderile socialiste – se dezvolta din mers, sectorul serviciilor funcţiona impecabil în ciuda blocajului oficial (toţi ştiau ce şi cât “se dă” la fiecare medic, la ce profesori se meditează copiii şi cine ce poate “procura”). În general, în acea lume cu puţine nevoi, toate nevoile puteau fi satisfăcute pe o piaţă ce nu avea în comun decât topografia cu cea oficială. “Binele comun” pe care îl clama regimul nu interesa pe nimeni; fiecare se gândea – cât se poate de concret – la binele lui. Paradoxul unei societăţi care se pretindea comunistă consta în exacerbarea individualismului. De vreme ce spaţiul public era confiscat (şi cele două ore de televiziune nu aveau altă menire decât tocmai faptul de-a ne aminti acest lucru), nu mai rămânea decât închiderea fiecăruia în enclava casei şi a familiei sale. Orice ieşire în afară – dacă nu se respectau codurile impuse – risca să-l arunce pe individul singuratic în arcanele puterii absolute şi impersonale. Fiecare ştia, intuitiv (şi din memoria generaţiei precedente), că dacă face un pas greşit, se va regăsi singur – într-o singurătate siderală, căci, pentru a supravieţui, propria familie ar fi trebuit să-l renege. Acesta e principalul motiv al inexistenţei unei rezistenţe articulate la deriva dictatorială a comunismului autohton. Da, toţi vedeau ce se întâmplă, dar – în egală măsură – fiecare ştia că, dacă ar fi spus ceva în afara cercului familial, se autodesemna ca victimă. În felul ei, propaganda oficială avea dreptate: un asemenea gest era o dovadă de nebunie. S-ar mai cuveni spus un lucru: dacă domeniului public i se blochează principala lui funcţie, care e cea a negocierii sociale, atunci existenţele enclavizate vor dezvolta orogolii, frustrări şi invidii proporţionale cu izolarea lor. Lucrul acesta era, evident, în beneficiul puterii: oamenii se urau, se supravegheau şi se denunţau unii pe alţii. Temându-se unii de alţii, temându-se să-şi adreseze (altfel decât oficial sau familial) cuvântul – pentru că aceasta i-ar fi putut compromite – oamenii se supravegheau din priviri, care concentrau, într-un voyeurism generalizat, ferocitatea, banalitatea şi plăcerea intruziunii neinvitate în universul celuilalt. A şti – în maniera “organelor” – mai mult despre celalălt era, în fond, o modalitate de-a fixa o ierarhie între două existenţe care n-aveau nimic în comun, dincolo de mimarea minciunii sociale (care nu însemna nimic nici pentru una, nici pentru cealaltă). Pentru că oamenii nu se puteau întâlni în spaţiul public, se uitau peste gard, în curtea vecinului. Cum fiecare îşi “procura” cum ştia bunurile necesare existenţei, pe acest teren se stabilea competiţia între oameni (şi tot aici se juca şi invidia). Aici era şi “adăpătoarea” la care pândeau “organele”. Ideea era aceea că o măruntă “colaborare” poate să constituie un avantaj în competiţia “procurării”. Şi tot ea ridica voyerismul la nivel de artă. E drept, funcţiona în acea lume o distincţie destul de clară – moştenită din deceniile represiunii – între “ei” şi “noi”. Numai că ultimul deceniu, cele ale mizeriei cotidiene, sfârşise prin a o eroda şi pe aceasta. “Ei” nu mai erau (şi nici nu se mai afişau) ca duşmani ai “rămăşiţelor burgheze”; dimpotrivă, se îmburghezeu cu rapiditatea omului sărac ajuns la resurse şi singurul lucru care-i mai distingea de ceilalţi era poziţia privilegiată în ierarhia corupţiei acelui timp. În acel timp al minciunii şi al furtului, nimeni nu (mai) avea conştiinţa acestor lucruri, tocmai pentru că o atare conştiinţă ar fi presupus ceea ce era cu desavârşire interzis: tematizarea lor. Oamenii se “descurcau” cum puteau şi orice făceau era justificat de “familia” în care se aduna mărunta agoniseală. Erau, în linii mari, două feluri de-a te descurca: furtul direct, dublat de trocul pe piaţa “nereglementată” şi “datul din gură” pe la şedinţe, care se lăsa cu mici “beneficii” cuantificabile. Într-o ţară lăudată a fi de muncitori, acesta din urmă era activitatea cea mai lucrativă. Nu trebuia nici un fel de calificare pentru a o practica: o însăilare de lozinci, insistenţa pe “indicaţiile” şi rolul Tovarăşului, precum şi “aplauzele prelungite” provocate spasmodic erau suficiente. Oricum, nimeni nu era interesat şi nimeni nu asculta aceste discursuri. Ele nu erau nimic altceva decît elementele unui ritual care avea nevoie de figuranţi. Iar figuraţia era răsplătită; nu cu mult, ci acea cu acea nuanţă atât de importantă în ierarhia mentală pe care o stabileau invidia şi orgoliul. Într-un sens, viaţa aceea era foarte cenuşie, dar era o viaţă completă. Sau poate, mai exact ar fi să spunem că era o viaţă aplatizată. Dar dacă apropiem de ea lupa sau microscopul descoperim – precum în rugozitatea de detaliu a unei suprafeţe care în mare pare plană – că avea un relief foarte complex. Discursul “despre” comunism (luat aşa, în mare) şi sublimarea comunismului ca rău absolut ne ascund acest relief. Dar, din nefericire pentru noi, timpul – cei 25 de ani – acţionează asemeni unei lentile: astăzi putem vedea clar relieful în cauză în tot nefirescul lui: e geografia prezentului nostru.

Când, la 25 decembrie 1989, era împuşcat Ceauşescu, cu toţii credeam că acea execuţie e marca vizibilă a faptului că nu ne vom mai întoarce în lumea “dinainte” – şi am acceptat-o cu toţii ca atare (indiferent de ceea ce invocăm acum). Doar mai târziu, când am început a descoperi că “nu s-a schimbat nimic” ea ne-a apărut ca o simplă crimă, una din multele crime ale acelor zile (şi dintre ele multe puse la cale de Ceauşescu însuşi), care nu mai marchează decât un moment de oroare pe un drum altminteri fără rupturi de nivel, în ciuda “meandrelor” lui (pe care le evoca un alt patron al crimelor acelor zile). În pofida discursului – bombastic – pe tema “revoluţiei”, fapt e că singurele schimbări concrete care au urmat acelor zile au fost abandonarea discursului oficial al propagandei de partid şi legalizarea, ba mai mult, eroizarea şi hipostazaierea ca valoare în noua lume, a descurcărelii în care ne antrenasem atât de bine. Discursul oficial a fost abandonat de toată lumea, inclusiv (sau, poate, în primul rând) de profesioniştii lui, fără nici un fel de problemă morală sau de conştiinţă. Timp de decenii în România s-au produs mii de tone de maculatură despre partid, despre socialism şi comunism, despre “noua revoluţie agrară”, despre Ceauşescu, despre “societatea socialistă multilateral dezvoltată”, etc. Mii de oameni au muncit – cu normă întreagă – în industria care fabrica asemenea idioţenii. Ce e ciudat e faptul că-n doar câteva ore, în 22 decembrie, toţi aceşti oameni (cu excepţia lui Ceauşescu însuşi) au abandonat limbajul în care au vorbit vreme de decenii. L-au uitat? Nu. Pentru că, aşa cum bine ştie orice psiholog, limbajul formează cadre mentale şi reflexe comportamentale. Oamenii aceştia şi-au scos din vocabular nişte cuvinte – pe care, oricum, nu le foloseau decât în contexte oficiale – dar au rămas în siajul unui mod de gândire pe care l-au vehiculat acele cuvinte. Toată lumea îşi declara, cu entuziasm, adeziunea la noua “formaţiune” şi toţi se întreceau în discursuri de condamnare a trecutului (fără a se gândi că propria lor biografie îi aparţinea). Din nou, la fel ca mai înainte, această amnezie era cauţionată de universalitatea ei: trecutul recent nu era cel al umilinţei personale (în care căutai, cu disperare, “ceva carne” şi o pereche de indispensabili), ci acela al unei drame care potenţa oroarea “revoluţiei televizate”: alături de morţi veneau muribunzii (condamnaţi în spitalele pentru incurabili), apoi supravieţuitorii închisorilor lui Dej. “Loviţi de milă şi iubire”, cu toţii empatizam în acele zile cu victimele şi aura lor victimară a sfârşit prin a se proiecta asupra tuturor: cu toţii fusesem prizonierii unui regim nebun şi criminal, cu toţii suferisem, cu toţii rezistasem şi cu toţii puteam revendica drepturi în noua lume. Acesta a fost pactul revoluţiei. Cum suferisem noi, cei mulţi şi interşanjabili? Îndurând lipsurile de tot felul, mizeria cotidiană şi îndobitocirea instrumentată de propagandă. Şi cum rezistasem? Descurcându-ne. A pune mâna pe ceva nu era un furt, ci o modalitate de-a palea o necesitate pe care statul n-o putea satisface; a nu lucra era o formă de afirmare a libertăţii şi-a independenţei personale; a bârfi o cale de informare alternativă, etc. Umilinţa – grea şi de nemărturisit – se compensa cu exagerarea unui curaj inexistent şi cu un enorm orgoliu resentimentar.

Ceea ce ar fi trebuit să fie condamnabil în trecutul nostru, devenea dintr-o dată un merit – şi o cale de urmat. Căci nu acesta e capitalismul? Nu înseamnă el pur şi simplu a te descurca? Nu e minciuna o “strategie de comunicare” în lumea de oglinzi a mass-mediei? Şi furtul nepedepsit nu e o formă de “management de succes” sau – mai corect – o “scurtătură” atât de necesară “acumulării primitive a capitalului”? Aşa s-a năsut capitalismul românesc şi aşa îl vedem astăzi, la ceasul anchetelor DNA-ului: bazându-se pe delapidarea generalizată a “bunului public”, pe cârdăşii cu geometrie variabilă, pe aranjamente de cârciumă şi având ca unică miză “familia mea” – o casă, apoi încă una, studiile copiilor, nişte călătorii şi ceva decoraţiuni interioare. Nu faptul că lucrurile acestea au cangrenat economia (şi – poate şi mai mult – societatea) e grav, ci faptul că, luaţi dintr-o dată, n-am şti să spunem ce e rău în ele. Nu furtul în sine ne stârneşte mânia (pentru că, în lumea noastră, el are multe nume şi şi mai multe scuze), ci faptul că el nu e democratic, că nu ajunge la toţi. Şi mai deranjantă e etalarea luxului bazat pe furt, care crează ierahii la baza cărora sapă ura şi invidia. Însă dacă acceptăm că descurcarea la scară mică e o virtute, nu e deloc clar de ce descurcarea la scară mare ar fi o infracţiune.

Descurcarea postcomunistă nu e apanajul politicianului şi al afaceristului de tranziţie: se descurcă, la fel de onorabil (chiar dacă sumele sunt diferite), funcţionarul ce “mijloceşte” accesul la nişte date teoretic publice, doctorul ce are “tarif”, profesorul “după ore”, disponibilizatul cu “salariile compensatorii”, mulţimea pensionarilor făcuţi de “de boală” de un medic sau o comisie cointeresată, “subvenţionaţii” din mediul rural, minoritarii plătiţi ca să ramână “minoritari”, toată fauna “marilor proiecte” şi a micilor granturi, autorii de manuale “facultative”, dar obligatorii, universităţile de provincie, vânzătorii ce nu (d)au rest, Agenţiile de stat – toate şi fiecare în parte şi, practic, toţi cei care – pe orice căi – au putut să “ia” câte ceva. Este cu desăvârşire iluzoriu să ne imaginăm că doar un mic grup – sudat prin interese oculte – de “ei” au comis “marele jaf postcomunist”. În fapt, toată ţara a fost părtaşă la acesta, numai că nu în mod egal. Ceea ce-i supără astăzi pe oameni nu e jaful (pe care, într-un scenariu al autocompătimirii, îl atribuie exclusiv celorlalţi), ci nedreptatea flagrantă cu care s-a făcut, instaurând inegalităţi pe care mulţi le văd ca indepasabile.

Se putea şi altfel? Eram pregătiţi şi pentru altceva? Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu unul cred că nu. Nimeni n-ar fi fost înţeles dacă ar fi vorbit, în ’90, despre rigoarea profesională şi despre etica responsabilităţii. Nici un guvern n-ar fi îndrăznit să introducă, atunci, măsuri de eficientizare a muncii şi sancţiuni reale pentru cei care continuă să lucreze ca-n anii ceauşismului. În mod straniu, după ’89 reproduceam exact păcatul comuniştilor de după ’45: trăiam libertatea ca pe o prelungire a clandestinităţii. Deşi vorbeam cu toţii de schimbare, ne mişcam în siajul gesturilor mecanice deprinse în anii “procurării” strictului necesar şi al papagalicirii “directivelor de partid”. Atunci, în acel timp al începuturilor, s-a creat marele partid transpartinic al descurcării ca strategie de viaţă şi al minciunii ca politică de stat. Deşi, ocazional, ne mai dorim şi noi câte ceva din atributele unei democraţii prospere, în fapt ştim – prea bine – că, în lumea noastră, singurul lucru care contează e puţinul pe care pui mâna şi/sau la fel de puţinul care “ţi se dă”. Dar din puţin în puţin mult se face şi talentele noastre naturale (subsumate unui termen pe care nu-l epuizează toate ştiinţele “dezvoltării carierei” de factură americană: şmecheria) ne ajută să ne “asigurăm” împotriva unui viitor pe care, în partea aceasta de lume, l-am ştiut întotdeauna ca fiind nesigur.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro