Pavană pentru o Regină defunctă

Foarte interesante reacțiile românilor, în special pe platformele sociale, la moartea unei personalități atât de speciale ca Regina Angliei. Am numărat, în fugă, câteva tendințe.

Antimonarhiștii dezlănțuiți înfierează cu mânie proletară corupția și excesul de privilegii al monarhiei engleze, extinzând paleta de defecte la monarhie în general, nescăpând ocazia să mai întunece puțin imaginea Regelui Mihai și referindu-se prea puțin sau deloc la Regina Elisabeta a II-a.

Monarhiștii pun accentul pe reușitele monarhiei engleze – reprezentarea cu o măreție calmă a țării pe plan mondial, rolul asumat, și acordat de lege, de a echilibra pornirile politice și sociale într-o țară care nu a fost și nu este lipsită de dezechilibre și de asperități, fastul romantic, succesul cu care și-a catapultat supușii într-o poveste cu zâne, făcându-i parte din scenariu, modul în care a cultivat atașamentul populației față de istoria care-i conferă identitatea. Dar aceștia încearcă să extindă calitățile unui sistem rodat și validat de secole de istorie la posibilitățile infinit mai sărace ale unei istorii marcate de esențiale neșanse geografice și de vaste calamități naturale. Suverana defunctă apare în postările lor mai curând ca argument, nu ca element central al unui proces de gândire.

Regina Elisabeta apare șters și în comentariile criticilor simpliști, nu extrem de informați și cărora nici nu prea le pasă de informație: în centrul durerii acestora stau primirea făcută Ceaușeștilor cu ocazia vizitei de stat din 1978 și celebra trăsură cu care Regina i-a transportat de la gară la palatul Buckingham, unde i-a găzduit. Ar fi inutil să le explici că, în sistemul englez, monarhul are rolul de interfață între statul englez și restul lumii și că, în calitate de Șef al statului, este de datoria lui să reprezinte statul în relațiile cu șefii de stat, așa încât ceea ce gândea suverana nu a contat, vizita de stat fiind organizată de guvern, care nu cere consimțământul monarhului. De altfel, în mai 2020, presa engleză și-a amuzat cititorii cu o anecdotă ieșită târziu la iveală: povestirea întâlnirii, în grădina palatului Buckingham, între Regină, care ieșise să se plimbe cu câinii, și familia Ceaușescu: văzându-i de departe, Elisabeta a II-a, plictisită de moarte la ideea de a conversa cu ei, s-a ascuns într-un tufiș din propria grădină – pentru prima și ultima oară din viața ei. Dar cum să-i convingi pe rău-voitori că un monarh nu stă întotdeauna pe roze și că își îndeplinește uneori atribuțiile strângând din dinți?

Nici contestatarii ultra-simpliști nu acordă mare atenție personalității suveranei, întrebând zgomotos și retoric „ce a făcut ea pentru români? Cu ce ne-a ajutat?”, fără să-i lumineze ideea că, între numeroasele îndatoriri ale Reginei față de cetățenii Regatului Unit și de cei ai Commonwealth-ului, nu există niciuna referitoare la populația României, pe care Majestatea Sa era obligată, ca om, să o privească binevoitor – ceea ce sunt convinsă că a făcut – dar nu mai mult?

Între atâtea evaluări personale, furibunde sau înduioșate ale monarhiei, tronului, suveranilor foști, trecuți și viitori, rareori am găsit un cuvânt despre omul Elisabeta, despre regina care s-a pus în slujba țării, subordonându-și viața acestui scop și așezând interesele statului mai presus de propriile opinii și de propriile dureri, despre mama care a încercat să-și crească progeniturile în lumina aceluiași ideal și care, când copiii au devenit adulți, a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să-i ocrotească de relele lumii și de propriile lor greșeli, despre soția care și-a respectat soțul dincolo de starea ei de regină, despre persoana care a transgresat uneori platoșa rolului care i-a fost destinat, dând la iveală comori de gentilețe și de umor.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro