Perpetua nevoie de limitare a cercetării biomedicale prin prisma dreptului
Definită ca domeniu interdisciplinar, fundamentat pe transferul de principii teoretice şi metodologice între biologie şi medicină[1], biomedicina[2] a contribuit la schimbări spectaculoase în viaţa oamenilor[3], având în același timp o viziune mai restrânsă asupra ființei umane, ce este privită strict din perspectiva sa biologică[4].
După al doilea război mondial, biomedicina a apărut ca o expresie a unei medicine inovative, experimentale, o cercetare științifică în domenii mai puțin explorate până atunci. Proeminența dobândită de acest termen între 1945 și 1975 a coincis cu apariția unui nou sistem de inovare medicală în ceea ce privește politica de sănătate și biologia, fără a se putea vorbi despre un sistem omogen[5].
Deşi au constituit obiectul unor îndelungi dezbateri etice, filozofice şi juridice, implicaţiile descoperirilor biomedicinei, în special din ultimii 60 de ani, asupra drepturilor omului, chiar dacă constituie pe alocuri obiectul unor instrumente juridice imperative la nivel internațional, rămân deschise spre orice reglementare posibilă în majoritatea statelor lumii. Statele care au agreat să ratifice astfel instrumente juridice internaționale sunt în general statele a căror dezvoltare nu le permite să fie actori pe scena geneticii mondiale și în care economia națională este foarte puțin, spre deloc, afectată de limitările și interdicțiile tratatelor internaționale. Cauzele sunt multiple, dar cele mai importante decurg din principalele trăsături ale biomedicinei: lipsa de transparenţă – firească, de vreme ce vorbim despre secretul comercial al descoperirilor, multitudinea actorilor din domeniu – atât din instituţii publice de cercetare, cât şi private, interesul direct al maselor largi de a utiliza rezultatul descoperirilor[6].
De aici decurg limitările dreptului, chemat să ordoneze aspectele nou create: dificultatea de a limita descoperiri care încă nu s-au produs, dar care sunt întrucâtva previzibile, imposibilitatea de a controla ceea ce se întâmplă în intimitatea tuturor laboratoarelor de pe glob, dificultatea de a împiedica publicul larg să exercite presiuni pentru valorificarea unei descoperiri utile.
Cu toate acestea, întrucât ”drepturile omului sunt valori în sine ce proclamă primatul fiinţei umane asupra intereselor sociale şi colective, cercetarea este liberă doar sub condiţia respectării acestor drepturi”[7].
Biomedicina reprezintă un teritoriu pe care se intersectează interesele contradictorii ale cercetării, dreptului, medicinei, religiei și, în ultimă instanță, ale politicului.
Combinaţia acestor interese divergente va conduce inevitabil la conflicte, iar riscul ca dreptul internaţional al drepturilor omului să fie lipsit de eficienţă sau chiar desuet faţă de dinamica extremă a cercetărilor este imens. De aceea, se impune actualizarea conceptelor, valorificarea instrumentelor juridice deja existente într-un scop inovator şi chiar crearea unor instrumente noi de reglementare, specifice domeniului.
Pentru o mai bună înțelegere a acestor conflicte, trebuie să explicăm termenii la care vom recurge. De exemplu, bioetica, care reprezintă studiul a ceea ce este corect sau greșit în noile descoperiri sau tehnici în biologie[8], cum ar fi ingineria genetică și transplanturile de organe, analizează – chiar dacă dintr-o perspectivă diferită față de cea a dreptului – aceleași probleme. Dintr-o altă perspectivă, definiția bioeticii ar trebui să pornească de la etimologia termenului, care înseamnă – în esență – etică transpusă în contextul particular al biologiei, iar prin etică se înțelege identificarea, studiul și soluționarea conflictului dintre valori și scopuri care se află în competiție[9]. În principiu, toate definițiile consacrate bioeticii rețin că aceasta reprezintă studiul problemelor etice ridicate de cercetarea biologică și aplicațiile sale[10].
Diversitatea problemelor care intră sub umbrela bioeticii variază în funcție de strictețea definiției. În principiu, bioetica este axată pe probleme intrinsec legate de ființa umană și de bunăstarea acesteia în sens biologic, dar poate include și aspecte etice legate de mediul biologic non-uman (de exemplu, dezbaterile asupra posibilității de a recunoaște drepturi animalelor sau problemele ridicate de biotehnologii).
Imposibilitatea definirii exhaustive a cadrului legal aplicabil viitoarelor cercetări medicale, decurgând din impredictibilitatea metodelor și progresului biomedicinei, conduce la efortul de a încerca reglementarea post-factum, cu toate dezavantajele aferente, cel mai important fiind, de departe, apariția unor aplicații biomedicale sau rezultate ale cercetării medicale car testează limitele dreptului existent la acest moment.
Un exemplu în acest sens este xenotransplantul, adică utilizarea la om de țesuturi, celule, organe, provenind de la animale sau chiar plante. La prima vedere, acesta nu numai că nu încalcă vreun principiu de bioetică – din cele clasice, cunoscute până la acest moment și general acceptate – dar vine în sprijinul respectării acestor principii, în special al principiului non-vătămării, deoarece scopul xenotransplantului este îmbunătățirea stării de sănătate sau ușurarea vieții pacientului, atunci când nu există o altă opțiune medicală. Dar dreptul intervine prin aplicarea aceleiași metode a ”pantei alunecoase”, și creează un pericol virtual, presupunând că mixarea prin inginerie genetică a ADN-ului uman cu cel animal, chiar și urmărind scopul binelui ființei umane, poate avea un efect distructiv pe termen lung asupra demnității umane, înțeleasă ca asigurare a specificității genetice a homo sapiens față de alte specii. Cu alte cuvinte, ceea ce ar face bine individual, ar putea crea un rău colectiv.
În era pandemiilor și ingineriei genetice, problemele de sănătate au devenit globale, nemaifiind neapărat specifice unei regiuni sau țări, iar bioetica trebuie să urmeze acest trend. Pentru rezolvarea unor probleme de bioetică la nivel global, acestea trebuie traduse și abordate într-un limbaj global, pretabil la o strategie globală. Acest limbaj global are nevoie de o fundație universală, iar o astfel de fundație aparține drepturilor omului, ca linqua franca a bioeticii[11].
Un articol semnat de Veronica Dobozi (vdobozi@stoica-asociatii.ro), Partner, STOICA & ASOCIAȚII.
[1] Sursă web tensor.ro, captură din 12.05.2019.
[2] Semnificația biomedicinei a fost profund influențată de diferitele culturi științifice și naționale care au modelat medicina occidentală încă din secolul al XIX-lea. In Marea Britanie, termenul de ”biomedicină” a apărut pentru prima dată în 1923, în dicționarul medical Dorland și a însemnat ”medicina clinică bazată pe principiile de fiziologie si biochimie”. În contextul francez, termenul ”biomedicină” a apărut abia în 1960, când a fost utilizat în principal de către factorii de decizie politică ai științei și de autoritățile de stat. În mod paradoxal, termenul nu a fost utilizat de către biologii implicați în dezvoltarea post-război a agențiilor de cercetare finanțate de stat (Centrul Național de la Cercetare Științifică (CNRS), sau Institutul National de Igienă Corporala (INH), ulterior Institutul Național de Sănătate și Cercetare Medicală (INSERM). Din contră, aceștia au pledat pentru o ”de-medicalizare” a unor discipline, cum ar fi bacteriologia, imunologia și virusologia, a căror expansiune a fost împiedicată, în opinia lor, de influența ”mandarinilor medicali”, iar agenda lor disciplinară le-au condus spre respingerea însăși a ideii de ”biomedicină” (Viviane Quirke, Jean-Paul Gaudilliere, The Era of Biomedicine: Science, Medicine and Public Health in Britain and France after the second World War, Medical History, octombrie 2008, 52 (4), p. 442).
[3] The Merriam-Webster Dictionary New Edition, 2016.
[4] Cathy Lloyd, What is biomedicine?, Health Studies, 27.02.2012, The Open University, disponibil la adresa http://www.open.edu/openlearn/body-mind/health/health-studies/what-biomedicine, captură din 18.03.2019.
[5] Viviane Quirke, Jean-Paul Gaudilliere, The Era of Biomedicine: Science, Medicine and Public Health in Britain and France after the second World War, Medical History, octombrie 2008, 52 (4), p. 442.
[6] Gheorghe Scripcaru, Aurora Ciuca, Vasile Astărăstoae, Călin Scripcaru, Introducere în biodrept, de la bioetica la biodrept. Editura Lumina Lex, București, 2003, pp. 13-14.
[7] Gh. Scripcaru, op. cit., p. 19.
[8] A se vedea www.dictionary.cambridge.org, captură din 12.02.2018.
[9] A se vedea www.bioethics.msu.edu, captură din 20.09.2018.
[10] A se vedea www.collinsdictionary.com, captură din 20.09.2018. Potrivit altora, bioetica este o ramură a eticii aplicate, care studiază problemele filozofice, sociale și legale care se ivesc în medicină și în științele vieții (www.britannica.com) sau constă în studiul problemelor morale ridicate de cercetarea biologică, medicală sau genetică și de unele dintre aplicațiile acestora (www.larousse.fr).
[11] Elizabeth Fenton, John D. Arras, Bioethics and Human Rights: Curb Your Enthuziasm, in Bioethics and human rights: Acces to health-related goods, Hasting Center Report, 2009, vol. 39, pp. 27-28.
Articol susținut de STOICA & ASOCIAȚII