Povestea teroristului Max Goldstein și meandrele istoriei

Odată cu volumul Povestea unui terorist (Editura Omnium, București, 2022), Stelian Tănase revine la o ocupație și la un domeniu de cercetare ce l-au consacrat. Ocupația de istoric specializat pe evoluția comunismului european, pe splendoarea și decăderea acestuia, pe analiza meandrelor vieții și activității unora celor ce l-au servit și care, în marea lor majoritate, s-au manifestat, măcar într-o parte a existenței, ca oameni ai subteranei. O condiție nu doar socială, ci și caracterială ce le-a rămas în specific, în ADN, și după ce hazardul istoriei, i-a făcut pe unii dintre acești marginali vremelnici deținători ai puterii. Ai unor înalte funcții în ceea ce se numea conducerea de partid și de stat.

Autorul masivului volum Clienții lu’ tanti Varvara scrie de data aceasta despre un moment despre care, în ultimele decenii, s-a vorbit foarte puțin. Atentatul din Senat comis de un mic grup de anarhiști (teroriști) în luna decembrie a anului 1920. Grup avându-l în frunte pe Max Goldstein din care mai făceau parte Leon Lichtblau și Saul Ozias. Dar care a mai fost gardat de alte câteva persoane. În marea lor majoritate de etnie evreiască.

Tocmai etnia făptuitorilor a determinat reticența, prudența istoricilor în abordarea și aprofundarea subiectului. Or, unul dintre principalele merite ale cărții scrise de Stelian Tănase este acela că demonstrația este în așa fel condusă încât nimeni, nimeni cu scaun la cap, nu ar putea să-i aducă autorului acuzații de antisemitism.

Semnatarul volumului a cercetat arhive, a întors pe toate fețele documente ale Siguranței. A citit cu acribie ziare ale vremii, a comparat și comentat critic felul în care felurite publicații au relatat și actul criminal al troicii, și procesul care, măcar la începuturi, s-a confundat/amestecat cu acela al participanților la Congresul de înființare a Partidului Comunist din România. Stelian Tănase examinează și verdictul, și ceea ce a urmat după. Comentează critic felul în care comuniștii români ca și aceia la comanda cărora acționau ei, cei de la Moscova, s-au răsucit. Așa încât după moartea lui Max Goldstein i-au instrumentalizat sacrificiul, transformându-l peste noapte într-un erou al clasei muncitoare. Asta după ce o bună bucată de vreme, ca urmare a reorientărilor impuse de noul conducător de la Kremlin, I.V. Stalin, l-au ignorat pe Max Goldstein, din dorința de a realiza o disociere clară între comunism și terorism.

De precizat că Stelian Tănase insistă, revine, repetă, și nu o face defel inutil, asupra detaliului că Goldstein nu a fost niciodată membru al Partidului Comunist. Chiar dacă relativ frecvent a făcut vizite la Moscova, a beneficiat direct sau indirect de subvenții, și-a desăvârșit formarea în vecinătatea unora precum Mihail Gheorghe Bujor, Ghiță Moscu sau Alecu Constantinescu, cu toții cu mii de fire legați de bolșevism și de esența terorist-totalitară a doctrinei.

Atitudinea comuniștilor din țară ca și a celor de la Moscova este simptomatică pentru felul în care roșii și-au scris și rescris istoria în funcție de interesele lor de moment și de ordinele celor aflați în frunte.

Un al doilea mare merit al cărții lui Stelian Tănase este că, fără a-și abandona nici un moment condiția de cercetător, de analist al faptelor istorice, Stelian Tănase realizează asocierea dintre istoricul de profesie și autorul de romane binecunoscut. Nu, Povestea unui terorist nu este nici pe departe o biografie romanțată, nu este nici ceea ce s-ar numi un roman istoric. Și cu toate astea cartea are dinamism, seamănă pe alocuri cu o investigație de tip detectivist. Reconstituie destinul unui monstru, încercând să deslușească de ce Max Goldstein a ajuns să fie astfel.

Goldstein s-a născut la Bârlad, într-o familie săracă, cu mulți copii. A avut parte de o educație sumară. Era dezavantajat fizic. Nu a avut la maturitate decât 1, 62 metri. Era parcă predestinat anonimatului, dacă nu cumva chiar eșecului. A reușit să termine doar două clase primare, și-a încercat apoi, fără succes, norocul, vrând să urmeze cursurile unei școli comerciale. Nu a izbutit. Viața lui a mers din rău în mai rău. A navetat pe ruta Bârlad, Odessa, București. Moscova și, iarăși, București. S-a înflăcărat în clipa în care a intrat în contact cu ideile anarhiste, la un moment dat în mare vogă și la Odesa, și la Moscova, a sperat că Moscova își va exporta revoluția. A fost fascinat de bandele înarmate, li s-a asociat, a comis el însuși acte teroriste ce au funcționat asemenea unor prefețe ale atentatului din Senat. A fost recrutat de Zacordotul condus de un anume Abraham Grinstein. A dobândit o infirmitate în iulie 1918, a devenit ciung, fapt ce a fost de natură să îi alimenteze imensul lui complex de inferioritate. Și-a căutat patroni sau protectori precum Racovski, Mihail Gheorghe Bujor sau Ioan Dic-Dicescu. A pregătit neglijent atentatul, a realizat el însuși bomba, a ales locul public, de incintă, în care aceasta urma să explodeze. Explozivul s-a dovedit a fi de proastă calitate. De aici și numărul relativ redus de victime. A fost relativ ușor prins. Nu numai el, ci și tovarășii lui. Nu a avut nici pe departe adeziunea dorită în opinia publică. A fost încarcerat la Doftana după ce a primit o condamnare la muncă silnică pe viață. A intrat, la un moment dat, în greva foamei. Care i-a fost fatală. Greva nu a avut prea mari efecte ori ecouri. A devenit utilă doar după moartea lui Max Goldstein.Citeste intregul artiol si comenteaza pe Contributors.ro