Povestea unui „bun stalinist”

Conform auto-biografiei sale din 1945, Nicolae Ceaușescu a fost sancționat o singura data, în 1940, în anii de ilegalitate. Nu dăduse dovada de maxima vigilenta. Era intransigent, îndârjit, dar avusese o clipa de slăbiciune. Nu avea să se repete. Viața lui Ceaușescu a constat din a îndeplini si din a da sarcini. A interiorizat regulile bolșevismului, s-a încadrat fără murmur în infrastructură de secta al cărei pattern fusese imaginat de Lenin. Predica si practica, asemeni tovaraselor si tovarasilor din celulele cărora le-a aparținut, deplina subordonare a organelor inferioare celor superioare.

De la sindicatul “Ciocanul” si pana in ultima sa zi, Ceaușescu a fost un zelot, un true believer. A profesat Interzicerea gandirii proprii si obedienta totala in raport cu “linia generala”, sacra, unica si de neclintit. Evident, de neclintit pana la următoarea “cotitura”. Stalinismul a fost știința schimbării “liniei generale” fără necesitatea vreunei discuții sau explicații. Un “bun stalinist” nu mișcă-n front. Togliatti a fost un “bun stalinist”, nu Gramsci. “Bunul stalinist” nu cunoaște dubiul. „Bunul stalinist” nu deviază. Ramane pe linie, oricat de zigzagata ar fi „linia”. De unde si bancul menționat de Arthur Koestler in „The Invisible Writing”: „Ce este un deviator? Un militant care aleargă privind mereu înainte, fără a se uita înapoi sa vadă dacă Partidul a cotit-o la dreapta sau la stanga”.

Înființat în mai 1921, Partidul Comunist din România a fost scos în afara legii în mai 1924. Era răspunsul democrației constituționale la acțiunile subversive ale oamenilor Moscovei. Construct de inspirație leninistă, PCdR s-a stalinizat cu entuziasm si în mare viteza. Bolsevizarea însemna de fapt epurarea permanentă, pedepsirea a celor suspectați de diverse „păcate” politice: oportunism, fractionism, lichidatori sm si câte altele.

PCdR nu a fost “partidul clasei muncitoare”. A fost instrumentul “exportului de revolutie” dinspre Est. Au existat si acțiuni legate de revendicările proletare, dar comuniștii au fost mai degrabă o vioară a doua, după sindicatele socialiste. Cea mai importantă mobilizare comunista a fost recrutarea si trimiterea de voluntari pentru Brigăzile Internaționale din Spania. Dar si acolo prima “vigilenta”. Epurările presupusilor “deviatori” au fost necruțătoare. Forma mentală comunistă era rigidă, exclusivista, intoleranta. Așa a fost forma mentală a lui Ceaușescu. Altfel spus, dictatorul nu a “tradat” mirificele idealuri. Le-a servit așa cum a fost el capabil sa le inteleaga. Rudimentar, primitiv, dar nu duplicitar. – Citeste intreg articolul pe Contributors.ro