Povestile Irakului – Episodul 13: Maku banzin!

Made in China. Magazinele PX insotesc armata americana pe oriunde se duce, la fel ca popota si spitalul de campanie. Exista, pentru PX-uri, pana si jetoane speciale de carton, care pe o parte au o fotografie, de obicei cu motive militare, iar pe cealalta valoarea unei monede, ca avioanele militare sa nu trebuiasca sa transporte metal, mult mai greu. PX-urile sunt niste mici super-marketuri in care se gasesc de toate, la preturi avantajoase, fara taxe.

Imi caut un CD player intr-un PX din Zona Verde. Sunt firme cunoscute, insa toata marfa este produsa in China. Ma enervez. As vrea ceva original. Ma indrept catre raionul de tricouri. Made in China. Lanterne. Made in China. Cutite. Made in Taiwan. Incep sa ma intreb daca in magazinul armatei americane pot gasi ceva american.

Mi-e lene sa iau toate raioanele la rand, asa ca ma indrept direct catre zona in care se afla obiectele patriotice – insigne cu lozinci, jucarii de plus-mascote ale diferitelor corpuri de armata, etc. Intorc o punga care contine steagul Statelor Unite. Ma umfla rasul. Intr-un colt al steagului Statelor Unite, scrie Made in China.

Asta nu inseamna ca produsele americane lipsesc cu desavarsire. In bazele militare mari, pe langa PX-uri mai este si cate un bazar in care irakienii isi vand marfa. Sunt la mare cautare bocancii militari de desert, made in USA, si ochelarii de soare speciali, care protejeaza de praf si ultraviolete si la impact doar se crapa. Se gasesc si in PX, insa la preturi duble sau chiar triple. Cei pe care ii aduc irakienii sunt asa de ieftini pentru ca provin din convoaie jefuite de rezistenta.

Maku banzin! „Nu este benzina!”. A trecut aproape un an de la caderea Baghdadului si expresia a devenit un cliseu. „Saku maku?”, imi intreb amicii. Sensul expresiei este „cum iti merge?” dar literar se traduce „ce nu este?”. „Maku banzin, maku kahraba, kullusei maku!”, mi se raspunde, invariabil, „nu este benzina, nu este curent electric, nimic nu este”.

Intr-una dintre tarile cu cele mai mari rezerve petroliere din lume, cozile la benzina se intind pe kilometri intregi. Soferii de taxi se reprofileaza in speculanti de benzina. Stau 3-4-6 ore la coada, fac un plin cu 50 de dinari (3 centi) litrul, dupa care vand cu 300 – 350 de dinari. 10 – 11 dolari, cat le iese la un plin, e cel putin dublu fata de cat ar face daca ar munci. Exista si afaceri mai serioase.

La vreo 50 de metri de benzinarie, un tip de douazeci si ceva de ani, care se prezinta „Ali”, imi spune ca s-a asociat cu proprietarul unui GMC, masina al carui rezervor are 300 de litri. Omul sta la coada si, de trei ori pe zi, ii aduce benzina lui Ali care o vinde din bidoane de plastic. Impreuna scot cam 100 de dolari pe zi.

Se pare ca timpul nu reprezinta o problema pentru ei. La un moment dat, trec pe langa una dintre cozi cu Hammudi. Nu se vede absolut nici o miscare. „Uite ce bine e de cand au venit americanii, comenteaza Hammudi. Tot Baghdadul este un divan. Stai confortabil pe fotoliul masinii, citesti ziarul, vezi oamenii care trec pe strada…”

Oficialii vin cu explicatii hilare. „Au fost importate prea multe masini dupa caderea lui Saddam” sau „de vina sunt speculantii”. Pentru a-i stopa, la benzinarii si in apropierea acestora sunt postate puncte de paza ale armatei americane si ale politiei irakiene. Barbatii cu bidoane dispar, insa sunt inlocuiti de copii care fac semne de pe marginea drumurilor. Oprim si, dupa ce ne intelegem la pret, apar imediat si bidoanele de plastic.

Dupa o vreme, cand Irakul incepe sa importe produse petroliere, autoritatile admit ca in spatele crizei se afla sabotajele rezistentei.

Mii de irakieni isi petrec noaptea de Anul Nou la coada la benzinarii. Acestea sunt inchise dupa 10 seara, insa nimeni nu vrea sa isi piarda locul.

Kim. Obisnuitul mic dejun din hotelul Mustafa. Doua ochiuri, peste care arunc sos picant, si paine afghana, nedospita. Imi vine si ceaiul verde. De data aceasta nu sunt singur in restaurantul improvizat pe terasa. Un afghan barbos, ciufulit, imbracat cu haine locale nu tocmai curate, sta la o masa alaturata. L-am mai vazut prin hotel de vreo doua ori si niciodata nu parea sa aiba vreo treaba, desi toti localnicii care apar in Mustafa lucreaza aici.

Are in mana telecomanda televizorului. Spre usurarea, dar si spre surprinderea mea, muta pe BBC. Urmarim un timp stirile, dupa care comenteaza ceva. Nu inteleg si il rog sa repete. Doar atunci imi dau seama ca nu vorbeste engleza stricat, ci cu accent australian.

Cateva ore mai tarziu, in timp ce facem schimb de mp3-uri, aflu ca nu sunt singurul care l-a confundat pe Matt cu un afghan. A intrat in Afghanistan, singur, prin sud, indreptandu-se spre Kabul prin teritoriile in care se agita talibanii. A mers cu taxiuri sau cu autobuze locale. De zeci de ori a trebuit sa treaca prin filtre ilegale, ale militiilor comandantilor locali, care asteapta convoaie de marfa sau straini pentru a percepe „taxe”.

Nu stie o boaba de Dari sau Pashtu, dar nimeni nu si-a dat seama ca este strain pentru ca, vazandu-l cum arata, nu le-a trecut prin cap ca ar putea sa fie altceva decat un afghan sarac. Intr-o noapte a dormit in camp; un alt calator i-a spus sa isi dea bocancii americani jos si sa si-i puna sub cap pentru ca erau prea batatori la ochi. La un moment dat, un grup de talibani inarmati cu aruncatoare de grenade si automate au trecut pe langa Matt si insotitorii sai, fara sa se opreasca.

Pana la urma, a fost descoperit la unul dintre filtrele militiilor. Cineva i-a scotocit in geanta si a gasit o copie in limba engleza a romanului Kim, a lui Rudyard Kipling. Matt a trebuit sa dea o mita de cateva zeci de dolari ca sa poata trece mai departe.

„Gandeste-te, mi-a spus, vizibil incantat, la ironia situatiei. Calatoresc deghizat in afghan si sunt demascat din cauza unei carti despre un agent britanic care, cam in aceeasi regiune, calatorea deghizat in localnic.”

Matt a fost, totusi, norocos. Cu ceva timp inainte sa-l cunosc, citisem o stire despre doi elvetieni care au fost gasiti morti, imbracati in haine afghane, intr-un parc din Kabul.

SMS. Sunt cu cativa militari in jurul unei mese de la barul din Camp Mittica. Atmosfera este sumbra. Se bea fara pofta si se varsa des picaturi pe jos, pentru morti. In urma cu doua zile Bogdan Hancu si trei militari italieni au fost ucisi intr-un atentat la Nassiria. C. imi povesteste ca el a fost cel care s-a uitat prin efectele mortilor. Unul dintre italieni primise pe mobil 7 mesaje de la sotie, care ii cerea un semn ca nu a patit nimic, pentru ca auzise ca 3 italieni au murit. 7 mesaje cerandu-i unui mort sa spuna ca este in viata…

De la Muzeul National Irakian la un bordel chinezesc din Kabul, Catalin Gombos si-a bagat nasul cam peste tot, chiar si atunci cand ar fi fost mai intelept sa stea cuminte. Nu s-a potolit nici macar dupa ce s-a tras asupra lui si a fost ranit intr-un accident de masina. A vazut prapadul lasat in urma de atentate sinucigase, a trait alaturi de militari, intr-un cort, a mancat din aceeasi farfurie cu prietenii sai irakieni sau afghani. S-a imprietenit, sau doar intersectat, cu multi dintre cei care, pret de o zi sau doua, au fost eroii tragici ai jurnalelor de stiri din intreaga lume. Toate acestea s-au intamplat intre 2003 si 2006, cand a fost de mai multe ori corespondent in Irak, unde traise deja 3 ani din 1994 pana in 1997, si Afghanistan. Acestea nu sunt reportaje, ci doar o parte dintre povestile oamenilor pe care Catalin Gombos i-a cunoscut sau a intamplarilor la care a fost martor in acele calatorii.

Citeste si: Povestile Irakului – Ep. 1, Ep. 2, Ep. 3, Ep. 4, Ep. 5, Ep. 6, Ep. 7, Ep. 8, Ep. 9, Ep. 10, Ep. 11, Ep. 12