Prea multi bani (de Sorin Ionita)

Ocupati cu dosare, intrigi si balacareala de partid, cei 200.000-300.000 de politicieni, lideri de opinie, ziaristi si membri ai publicului consumator de stiri politice au tot mai putina vreme sa ia aminte ce se petrece dincolo de enclava lor mica si guresa, asimilata in mod gresit cu intreaga Romanie. Cum s-ar zice, in tara de dincolo de dosare.

A, reportaje cu apa la genunchi, sentimentalism cu medicamente compensate, comentarii superficiale la cercetari la fel de superficiale pe coruptie – astea se fac intr-adevar. Dar ramai mereu cu impresia ca asisti la foraje intamplatoare in straturi profunde, ce aduc la suprafata doar esantioane mici de realitate. Curentii importanti, de adancime, ne scapa.

Pe la mijlocul anilor ‘90 vorbeam cu cativa colegi est-europeni si ne gandeam ca sansa de viitor a Romaniei ar fi „modelul italian”: daca soarta noastra e sa avem o politica volatila si plina de bufoni, ca in Italia, iar guvernarea sa fie corupta si ineficienta, atunci macar sa nu le mai dam mare importanta, privindu-le ca pe o comedie seara la televizor.

In schimb, sa construim alaturi o societate privata puternica, bazata pe firme, asociatii si liberprofesionisti, toti independenti si cu mandria lucrului bine facut. Ponderea acestei societati private va creste treptat, in detrimentul politicii si guvernarii, care raman astfel doar un rau necesar, un fel de distractie publica platita de la buget.

Au trecut zece ani de atunci si sa recunoastem ca, daca acesta era obiectivul, atunci lucrurile n-au mers prea rau. Politica si-a facut datoria de a ne furniza circul prognozat, desi au fost momente prin 2003-2004 cand ameninta sa vireze in altceva mai sinistru, care ar fi iesit din modelul italian.

Ca si la Roma, pe fundalul general de ineficienta si clientelism, s-au luat cateva decizii corecte si curajoase, desi e de discutat cat au depins ele de plan si cat de intamplare fericita: ajustarile structurale dureroase din 1997; pachetul de stimulare economica din 2000; reforma fiscala din 2005.

De asemenea, tot ca in Italia, nuclee de tehnocrati au asigurat continuitate si echilibru in institutii-cheie, permitand ca beneficiile reformelor sa nu se piarda in lungile intervale cand vointa politica de-a face ceva lipsea. De exemplu, in ultimul deceniu, aceste nuclee sunt cele care au gospodarit la noi integrarea europeana si echilibrele macro.

Poate vom avea odata linistea sa analizam si, eventual, sa dam medalii cui le merita.

Integrarea ne-a adus fonduri europene consistente, plus eliminarea vizelor, care a facut posibili capsunarii si transferurile lor financiare. Insa nu doar asa se explica (aproape) triplarea PIB-ului exprimat in Euro/ECU din 1999 pana azi, o performanta pe care noi insine am fi considerat-o utopica la vremea aia.

In economie lucrurile au mers ok si sub precedentul guvern social-democrat, care a avut multe pacate, dar a rezistat tentatiei sa distruga motoarele cresterii pe care le mostenise.

Iar cota unica introdusa in 2005 a functionat mai bine decat se asteptau chiar promotorii sai, lasand de rusine predictiile pesimiste ale FMI: practic, cu impozite scazute cu o treime, vin la buget mai multi bani decat inainte (cu 1-2a din PIB in plus, mare lucru atunci cand si PIB-ul creste rapid).

Ca atare, Romania are azi probleme total diferite de cele de acum zece ani. Atunci ne chinuiam s-o intindem de azi pe maine si sa evitam colapsul financiar. Acum sectorul privat trage tare inainte, umpland si buzunarele guvernului.

Ceea ce e bine, pentru ca avem in fine cu ce sa finantam dezvoltarea rurala, dupa un secol si jumatate de inapoiere; dar este si rau, pentru ca s-a ajuns ca statul (plus multe judete si primarii) sa dispuna de mai multe fonduri decat pot cheltui.

Iata micul secret al Romaniei 2006: practic, stam cu banii in cont pentru ca nu sunt destui experti sa faca proiecte, manageri sa le conduca si contractori care sa termine lucrarile la timp. In asemenea situatii, cand masinaria de produs venituri publice merge pe pilot automat, inteligenta si eforturile guvernului trebuie sa se concentreze pe partea de cheltuire.

Dar cum capacitatea lor in directia asta este redusa, apar blocajele, urmate de tentatia sa se dirijeze banii in zone unde absorbtia e usoara, precum salarii publice si subventii. Acesta e pericolul astazi: ca pe ministrii obisnuiti de atata vreme sa dramuiasca saracia, sa-i apuce ameteala in fata sacilor cu parale si sa calce in strachini.