Precum un cancer

“Răul s-a sălăşuit în oameni şi cine va vrea

să lupte împotriva răului va trebui să taie

în carnea omului.”

Feofan Grecul

Toţi cei care bombăne că politica e o afacere de culise şi de înţelegeri în cotloane ascunse au acum ocazia de-a vedea – la lumina zilei – cum funcţionează “o lege cu dedicaţie”. Cadrele universitare mici, cele care se întreabă de ce sunt plătite sub nivelul unui gunoier sau a unei femei de servici, au, în sfârşit, ocazia de-a descoperi ceea ce fluturaşii păstrează în umbra neînţelesului. Tinerii absolvenţi de Studii Politice, Administraţie Publică, Management de toate culorile, aflaţi în căutarea unui subiect de teză, au şansa de a-şi alege o temă care – peste decenii – va fi tratată ca un caz de manual. Părinţii care se întreabă de ce nu-şi găsesc copiii lor de lucru la finele studiilor au, iată, posibilitatea de-a medita asupra răspunsului la această întrebare. Şi chiar tinerii, cei care abia aşteaptă să plece din “Românica”, sunt în situaţia de-a se opri puţin din vertijul tentaţiilor vârstei şi de-a se uita ceva mai atent la una din cauzele depeizării lor. Căci, din păcate, nu e nici o îndoială cu privire la faptul că OUG nr. 49/2014 e “o lege cu dedicaţie”. De asemenea, e şi un caz flagrant de atentat la buna funcţionare a învăţământului, ale cărei consecinţe vor fi dramatice pentru cadrele fără funcţii şi, mai ales, pentru toţi naivii care calcă pragul universităţilor. Această ordonanţă nu va beneficia decât unei infime minorităţi de oameni cu funcţii în învăţământul universitar şi partidului care va câştiga alegerile din toamnă profitând deopotrivă de voturile celor avantajaţi, de cele ale celor ameninţai zilnic cu datul afară din universităţi, precum şi de cele ale (familiilor) tinerilor care nu au unde se duce la finele liceului. E una din acele măsuri care, azi, mulţumeşte pe toată lumea, însă pe seama dezastrului pe care-l va produce mâine. Cine înţelege acest lucru, îşi amenajează de pe acum “o ieşire onorabilă”, cine nu, îi va suporta consecinţele. E ca şi cum statul ar hotărî, de azi pe mâine, să majoreze salariile muncitorilor unei întreprinderi aflate pe marginea falimentului. O lună, două, trei, nimeni nu va mai vorbi de faliment – exact atâta timp cât acesta va fi transformat într-o afacere profitabilă câtorva – apoi, toată lumea va fi trimisă acasă, fără “salarii compensatorii”, pentru că “aşa a decis piaţa”. Va mai fi ceva de comentat atunci?

E o iluzie pură – şi absolut păguboasă – să ne închipuim că ne referim la educaţie şi/sau cercetare atunci când vine vorba de universităţi. Nu. Se întâmplă şi ca (într-)unele să (se) facă (mai mult sau mai puţin pe cont propriu) educaţie şi/sau cercetare, dar nu aceasta e perspectiva din care se cuvine să privim – astăzi – universităţile româneşti. Acestea sunt nişte întreprinderi (de stat sau private), la fel ca şi cele de Transport Public, sau de Ecologizare, care rulează (sume impresionante de) bani şi produc beneficii sau pagube. Atâta timp cât vom cădea în tentaţia de-a pomeni – patetic şi lăcrămos – de “valori”, “formare”, “calitate”, mă tem că nu vom face decât să alunecăm pe panta unui dublu limbaj: de câte ori va veni vorba de lucrurile de mai sus ni se va spune, sotto voce, că problema e aceea a “finanţării educaţiei”. Când vom întreba cum stau lucrurile cu finanţele – mai ales acolo unde “funcţia bate gradul” – ni se va spune, mieros, că fiind vorba de o “prioritate naţională”, efortul, munca şi calitatea se cer, şi ele, răsplătite. Regula aceasta, a dublului limbaj, are o mare importanţă în învăţământ: ea e principala raţiune a formalizării crescânde a muncii didactice. Toată lumea ştie că singura problemă care contează e aceea a banilor. Dar, de asemenea, toţi ştiu foarte bine că cutuma onorabilităţii e aceea de-a explica totul în celalalt limbaj, al “valorilor” şi al “calităţii”. Nu ceri bani pur şi simplu pentru că ai nevoie de bani (de casă, de vacanţă), ci pentru “a dezvolta performanţa”, “a implementa programul”, “a stimula cercetarea”, etc. Toate programele de “dezvoltare”, “implementare” şi “stimulare” se fac cu un singur obiectiv: banii ce intră pe card. Ce s-a “dezvoltat”, “implementat” şi “stimulat” nu mai constituie o problemă, întrucât se verifică “de prieteni şi între prieteni”. Şi apoi, situaţia României – vai!, o ştim cu toţii – e atât de dramatică, încât până la performanţe trebuie să mai treacă destul timp. Şi, mai ales, destule investiţii.

Personal cred că e mai util să lăsăm de o parte lucrurile ce nu pot fi cuantificate şi să ne focalizăm pe ceea ce-i interesează pe toţi: pe bani. Cel puţin după 1995 (data trecerii la sistemul “cu taxă” în universităţile de stat), instituţiile de învăţământ superior au devenit afaceri foarte rentabile. Aici se vehiculau sume colosale – la adăpost de ochiul, adesea excesiv de vigilent, al Finanţelor – şi se proiectau noi afaceri (Facultăţi, Departamente, IDD-uri) cu o viteză care ar fi şocat “economia reală” ce devenea, în acea vreme, tot mai ruginoasă. Era – până prin 2008 – timpul extinderii: zeci de specializări, norme cu nemiluita (ce mai e cu domnul acela – parcă de la Târgu – Jiu – cu peste 40 de norme?), predat la mai multe Universităţi, masterate pentru tot personalul (o, cât de influent!) al Administraţiei Publice, doctorate (ispititoare, căci aducând – pe lângă titlu – un bonus de 15 % la salariu) pe bandă rulantă, plus legea d-lui Năstase (din 2003) cu dublarea salariilor profesorilor universitari şi, mai ales pentru cei “din administraţie”, perspectiva funcţiei pe viaţă (la care se putea cumula şi pensia). Oricine ce ar spune, nu era rău în învăţământ!

Apoi au venit d-nii Miclea şi mai ales Funeriu cu ideile lor ciudate. Din tot şi din toate cele debitate de dânşii lumea nu a înţeles decât două cuvinte: “tăieri” şi “hârtii”. Să nu se mire că nimeni nu-i iubeşte! Au venit şi pe un fond de sărăcie – consecutiv impactului crizei globale, şi pe unul de cădere demografică (conseventă atât scăderii sporului natural al populaţiei, cât şi emigrării masive de după aderarea la Uniunea Europeană), şi – poate mai ales – pe fundalulul neîncrederii radicale provocată în întreg învăţământul de legea salarizării personalului didactic, cea în vigoare, dar neaplicată. Oamenii au înţeles un lucru simplu: că legea lui Funeriu are ca scop principal scoaterea celeilalte legi, cu creşterea salariului cu 50 %. Mă tem că această gând, cumplit de simplu, a îngropat cu el toate bunele intenţii ale d-lui Funeriu. D-l Năstase – oricâte i s-ar reproşa – a procedat mult mai inteligent: şi-a asigurat sprijinul unui grup (mic – ca atare, în ciuda a ceea pare, nici cheltuielile guvernamentale nu erau mari – dar extrem de influent, pentru că deţinea toate pârghiile universitare) care, mai apoi, era dispus – pentru a-şi apăra “dreptul dobândit” – la orice i s-ar fi cerut. Şi care, ar fi interesant de văzut statistica, cred că i-a rămas, în timp, deosebit de fidel d-lui Năstase. D-l Funeriu nu doar că nu le-a dat profesorilor mult promişii 50 %, dar a mai şi avut nenorocul să cadă peste “tăierile” cu 25 %, de aşa manieră încât, practic, orice ar fi făcut domnia sa ar fi fost lecturat cu ostilitate. Mai trebuie spus, cred, şi acest lucru – banal, dar adevărat – în ciuda excepţionalelor sale studii, d-l Funeriu a avut, pe toată durata mandatului domniei sale, un remarcabil deficit de comunicare. Poate că nu aceasta era intenţia dânsului, dar, din păcate, acesta a fost rezultatul: domnia sa ne sugera că vine, rupându-se cu greu, dintr-o altă lume (a Premiilor Nobel), pentru a ne duce pe noi – rătăciţi de guvernările precedente – pe calea cea bună. Onest vorbind, nu prea era un lucru cu care să se identifice copiii, nici părinţii lor, nici mulţimea de dascăli din micile oraşe şi din mediul rural. Aceştia toti vibrau mai curând la unison cu d-na Andronescu, când o înecau sughiţurile de plâns pentru “copiii noştri”. Să mă ierte d-l Funeriu, dar – cel puţin aici – nu e vina d-nei Andronescu. În plus, d-l Funeriu nu a prea lăsat impresia că poate controla aplicarea legii de care şi-a legat numele. Sigur, astăzi dânsul poate invoca faptul că nu a avut suficient timp pentru a o pune în practică. Însa atunci, în acel timp, singura ei concretizare a fost o nesfârşită pletoră de hârtii ce trebuiau făcute şi refăcute, de aşa manieră că accentuau şi mai mult lehamitea oamenilor faţă de o lege care nu le dădea nimic concret, dar le lua şi bruma de timp (şi de diponiblitate) pe care o mai aveau. Nu ştiu dacă d-l Funeriu va fi avut percepţia acestor lucruri, însă cred că toate acestea i-au creat o imagine de care cu greu va mai putea scăpa.

Şi totuşi, în ciuda neajunsurilor legii (şi mai ales a prezentării ei), aceasta statuta – clar şi ferm – un principiu central al educaţiei: cel al selecţiei. Examenele – şi pentru elevi/studenţi, şi pentru cadrele didactice – încetau a mai fi o simplă formalitate obligatorie, şi deveneau premisa unei ierarhizări de care trebuia să se ţină cont. Altfel spus, treceam de la examenul “pe care-l ia toată lumea” (şi, apoi, fiecare se descurcă cum ştie şi – mai ales – cum ştiu părinţii), la examenul pe care nu-l mai luau toţi, dar care conta cu adevărat pentru cei care-l luau. Examenele gândite de d-l Funeriu restaurau sensul corect al învăţământului: acesta nu mai promova în masă, ci făcea selecţie, dând conţinut verticalei valorice. Evident, nici acesta nu era un lucru care să convină părinţilor (aduceţi-vă aminte de şocul primului “Bacalaureat cu camere”) sau profesorilor (pentru că, extrem de repede, s-au văzut reţetele promovărilor anterioare – şi DNA-ul a intrat pe fir). Dar – aceasta cel puţin – nu mai era vina d-lui Funeriu.

Nici aici nu pot să spun dacă d-l Funeriu a gândit astfel lucrurile, însă criteriul selecţiei impus de dânsul (mai ales la Bacalareat) dădea o lovitură serioasă (care cumulată cu declinul demografic şi abandonul datorat emigraţiei devenea gravă) mediului universitar. Căci, între 1995 şi 2008, anagjând oameni cu nemiluita, diversificându-şi programele pur şi simplu pe baza speranţei unui aflux continu crescător de studenţi şi umflându-şi salariile şi primele (prin “decizii interne”, luate pe baza “autonomiei universitare”), universităţile româneşti au ajuns nici mai mult, nici mai puţin decât nişte jocuri piramidale. Deja fatalitatea (sub forma demografiei negative) începea să roadă la baza piramidei; când d-l Funeriu a decis să dea o mână de ajutor sorţii, s-a autodesemnat ca duşmanul învăţământului universitar din România. Nu e de mirare că astăzi toată lumea – şi Consiliul Naţional al Rectorilor, şi Sindicatele – sunt împotriva dânsului şi aprobă frenetic ordonanţa care, practic, îi suprimă legea. Şi rectorii, cu tot aparatul (numit de ei!), şi şefii sindicatelor (aflaţi în bună simbioză cu rectoratele şi cu senatele) îşi trag influenţa din existenţa universităţilor, astfel că ei – şi nu mărunţii asistenţi şi lectori ameninţaţi zilnic cu disponibilizarea – sunt cei mai interesaţi să le apere supravieţuirea. Influenţa aceasta – precum energia şi materia în celebra formulă a lui Einstein – e convertibilă în bani, la fel cum banii (DNA dixit) sunt convertibili în influenţă. Să fim serioşi: uitaţi-vă pe lista rectorilor din Consiliul Naţional al acestora şi spuneţi pe câţi îi ştiţi după nume (şi, implicit, după realizările care se asociază cu acesta)? Eu unul pe doi. Şi restul? Aceştia sunt rectori doar în virtutea faptului că Ministerul Educaţiei le acceptă – oficial – această titulatură. Iar Ministerul le-o acceptă doar cu condiţia de-a îndeplini nişte formalităţi administrative legate de studenţi, cadrele didactice, curriculă, etc. Ca un corolar: nu vă întrebaţi de ce “autonomia universitară” e vorbă goală în România? Simplu, pentru că dacă Ministerul ar trimite o comisie “pe bune” în câteva zile ar putea fi închisă – perfect legal – orice universitate de provincie, în care numai şefii – şi Ministerul! – ştiu câte se fac “pentru a supravieţui”. Şi apoi nu tot Ministerul e cel ce finanţează universităţile acestea? Şi nu le “evaluează” tot el? Cum ar putea ele muşca mâna care le hrăneşte? Sigur că există autonomie: în ceea ce priveşte costumele senatului, desenul siglei universităţii, festivităţile de absolvire şi câte şi mai câte (de pildă acordarea primelor “de merit“). Să îndrăznească cineva să spună contrariul! Al doilea corolar: aveţi idee cât sunt salariile conducerilor universitare? Spuneţi-vă, în gând, o cifră. Ei bine, lăsaţi-mă să vă spun că sunt mai mari decât aceea. Nu mă credeţi? Cereţi – sau căutaţi în presă – lista acestor salarii. Şi veţi vedea cu ochi d-voastra că, la ora actuală, în sectorul de stat, doar “agenţiile naţionale”, “consiliile de administraţie”, vârfurile administraţiei locale şi, evident, Parlamentul, aduc mai multe venituri. Aşa cum e economia noastră, un tânăr asistent (cu 9 milioane pe lună), sau un lector (cu 16 milioane) îşi mai pot găsi ceva echivalent pe piaţă. Dar un profesor, un prorector sau un preşedinte de Senat (cu câteva sute de milioane) mă îndoiesc că şi-ar găsi ceva – similar ca venit – în afara universităţii. Şi încă un lucru, oamenii aceştia ştiu bine că, a doua zi după ce-şi vor pierde funcţia, vechii lor “prieteni” (de la “centru” şi din “judeţ”) vor deveni – brusc – extrem de ocupaţi atunci când le vor solicita o întîlnire. Aşa merg lucrurile la noi. De aceea sunt convins că ei sunt cei mai interesaţi să menţină în viaţă universităţile. Cât timp? Cât se poate. Măcar până se văd la pensie (o pensie calculată pe baza a sute de milioane şi echivalentă cu aceea a unui ofiţer superior sau a unui magistrat), atunci când liniştea bătrâneţilor le va permite să le explice tinerilor lor “discipoli”, întâlniţi ocazional, că ei “au vrut tot binele”, “s-au luptat din răsputeri”, dar “n-au fost înţeleşi”; şi apoi “presiunile” şi “politica”… “Ce să-i faci; greu, tare greu…”. Vă închipuiţi cumva că vreunul dintre ei va regreta dezastrul uman pe care l-a produs? Credeţi că-şi va mai aminti de miile de studenţi care n-au folosit decât ca plătitori de taxe şi numere în statisticile pe baza căruia se cereau bani Ministerului? Dacă da, să ştiţi că nu e vina lor!

De aceea Ordonanţa 49 nu are nimic surprinzător. Ea nu face decât să consacre privilegiul de castă (echivalabil în influenţă şi bani) al conducerilor universitare actuale. Acestea au nevoie de studenţi la număr; nu contează cine sunt, de unde vin, ce cunoştinţe au – trebuie să iasă la număr, să aibe toate hârtiile la ei şi să-şi plătească toate taxele. Stă Bacalaureatul în calea acestor lucruri? Îl facem să nu mai stea! Înfiinţăm a treia sesiune, dacă e nevoie a patra, a zecea; facem sesiuni de bacalaureat – la fel ca de examinare în facultate – de câte ori plăteşte clientul. Asta se cheamă “adecvare la piaţă” şi, în ziua de zi, e o virtute. În paralel cu acest proces ar trebui să iasă la înaintare nişte psihologi de şcoală nouă care să ne explice că “săracii noştri copii” sunt traumatizaţi, pe viaţă, de camerele cu care-i urmăreşte Big Borther-ul de la Cotroceni. Ca atare, ar fi un gest de “normalitate“ să se renunţe la camere şi să ne întoarcem la Bacalaureatul cu 97 % promovaţi. Şi apoi, în contextul războaielor (mai ales mediatice) din ziua de azi, nu e primejdios – pentru “siguranţa naţională” – să dăm impresia că suntem mai puţin pregătiţi decât alţii? Nu merge nici aşa? Nu-i nimic. Suprimăm Bacalaureatul. Cine vrea să aibă cetăţeni “stresaţi”? Să fim serioşi, toate aceste formule – Testări Naţionale, Bacalaureate, Licenţe, Doctorate, etc. – au fost inventate într-o bună zi şi au devenit norme abia după ce Parlamentul s-a pronunţat asupra lor. Şi dacă s-a pronunţat o dată, înseamnă că se mai poate pronunţa de câte ori e nevoie. Pentru “binele naţional”, singurul lucru pe care-l slujeşte Parlamentul!

Parlamentul ar putea să facă un lucru şi mai bun pentru universităţi (şi, nu ştiu de ce, dar eu unul am impresia, că cineva, acolo sus – în “Casa Poporului” – se gândeşte la noi): să dea ordonanţe prin care categorii întregi de populaţie să treacă (evident, pentru binele lor) prin universităţi. Vi se pare acceptabil să (mai) avem poliţişti care nu au studii de drept? Sau vânzătoare în magazine care nu au trecut, la alegere, printr-un curs de marketing sau unul de psihologia cumpărătorului? Ori şoferi de cursă lungă ce nu se pricep la relaţii internaţionale? Hornari ce n-au studiat mecanica fluidelor? Gunoieri ce nu cunosc principiile de bază ale ecologiei? Sau gropari care n-au scris în viaţa lor o lucrare de Daseinsanalyse? Să fim serioşi! Lucrurile acestea nu ne fac nici o onoare. Dar, din fericire, pot fi remediate. Oamenilor acestora trebuie să li se ofere (contra cost!) – de către stat şi de către universităţi – şansa unei calificări reale, bazată pe “studii pluridisciplinare” şi pe “examinări transversale”. Li se va spune, bineînţeles, că – în condiţiile previzibilelor diponibilizări – cei cu studii superioare au mai multe şanse de-a rămâne, în continuare, pe post. Cursurile pe care le vor face, vor fi “modulare”, se vor baza în special pe “informaţii online” şi se vor termina cu notarea unui “proiect” depus din timp la secretariatul facultăţii sau trimis pe mail. Toată lumea ar ieşi câştigată, în frunte cu universităţile. Mă miră că d-l Costoiu (şi consilierii dânsului) nu au luat în calcul această “oportunitate” care “ar aduce universitatea mai aproape de oameni”. Sau poate nu vor să ne dea totul dintr-o dată şi lasă cea mai mare surpriză până după alegeri, în Luna Sărbătorilor? Măsurile actualei Ordonanţe – oricum le-am interpreta – nu oferă, decât zgârcit şi cu condiţii, singurul lucru de care au nevoie universităţile: plătitori de taxe. Aici cred că mai trebuie mai lucrat. Poate în parteneriat cu chinezii.

Nu zâmbiţi citind lucrurile de mai sus; îmi pun numele în joc pe faptul că într-o zi vor deveni reale.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro