Proba adevarului

O asemenea indignare generalizată nu s-a mai văzut de pe vremea Raportului Tismăneanu! Oameni pe care – aparent – nu-i leagă nimic se solidarizează în a denunţa “primejdia cenzurii” şi “caracterul antiromânesc” al unei legi (217/2015), care, în fapt, nu face decât să aducă anumite clarificări unei legislaţii deja existente, dar care, se vede, n-a prea fost înţeleasă A interzice violenţa (mai ales în urma unor condamnări legale şi recunoscute internaţional) şi incitarea la violenţă, ură, rasism şi xenofobie (indiferent de direcţia din care vin) e, în fapt, un act de normalitate civică şi o formă de consimţire la mult-invocatele valori ale democraţiei. Nu putem face apel la legitimitatea democratică, apartenenţa europeană şi demnitatea civică lăsând – în numele libertăţii de expresie – extremiştii să-şi expună public ideologia. Tot aşa cum nu putem – în numele libertăţii comerţului – să-i lăsăm pe traficanţii de narcotice să-şi etaleze public marfa. Democraţia nu înseamnă doar că fiecare face ce-l taie capul, pentru maximizarea plăcerii proprii, ci şi faptul că ceea ce face fiecare nu trebuie să aducă prejudicii celorlalţi. Or a propaga rasismul, xenofobia, ura, sau a face apologia unor persoane sau grupuri – mai mult sau mai puţin organizate – care, în timp, au incitat la toate acestea, ba, mai mult, le-au şi pus în practică (şi au fost condamnate pentru aceasta) revine la a prejudicia nu doar “o anumită parte a societăţii”, ci societatea în ansamblul său. Societatea e deschisă atâta timp cât e capabilă să primească în interiorul ei orice străin şi să-şi negocieze problemele, transformând tensiunile interne (prin codificare juridică) în mecanisme ale evoluţiei şi creşterii. În momentul în care societatea începe să se bazeze pe epurare (rasială, etnică, religioasă, etc.), ea nu face decât să-şi transforme o limită într-un orizont indepasabil şi să-şi supună toţi cetăţenii controlului permanent (inclusiv la nivelul gândirii) şi primejdiei epurării. Cu excepţia celui/celor care dictează criteriile epurării – şi nici a acestuia/acestora tot timpul – nimeni nu e scutit de pericolul de a-i cădea victimă. Aceasta e raţiunea pentru care “organizaţiile şi simbolurile cu caracter fascist, rasist sau xenofob” nu au drept de cetate în lumea civilizată. Faptul de a spune că şi aceasta e tot o formă de epurare, e un paradox ieftin; e ca şi cum s-ar spune că nici o boală nu merită tratată, dat fiind că orice tratament introduce un dezechilibru în organism şi boala e tocmai un dezechilibru al funcţiilor organice. Cu asemenea paradoxe se poate justifica orice şi, din fericire, există – deopotrivă în logică şi în teoria argumentării – suficiente modalităţi de a le dovedi caracterul falacios. Totuşi, nu cred că logica e problema noastră în situaţia acestei legi; sunt convins că nimeni nu-şi doreşte să stea sub ameninţarea altora, abilitaţi (nu se ştie de cine) a-i controla comportamentul şi gândirea şi având drepturi depline asupra bunurilor, familiei şi persoanei sale. Cred, de asemenea, că orice om lucid e în măsură a deosebi problemele cotidianului şi ameninţările difuze ale existenţei (care dăinuie chiar în cea mai civilizată şi “socială” lume) de primejdia directă a scoaterii din casă, a arestării, a bătăii sau a asasinării de către nişte persoane care n-au de dat seamă nimănui pentru acest gen de violenţă. Nu cred că cineva ar adera conştient la o asemenea stare de lucruri; pe de altă parte, faptul că ea a fost posibilă într-un trecut recent mă face să cred că nici o precauţie (în primul rând de ordin juridic) împotriva ei nu e inutilă.

Adevărata problemă – la fel ca şi-n cazul Raportului Tismăneanu – e aceea a raportării noastre la trecut, şi mai ales la trecutul recent. Să ne amintim, mai înainte de toate, două lucruri: mai întâi faptul că timp de 45 de ani trecutul nostru – în primul rând cel proxim – a fost monopol de stat. Istoria noastră recentă a fost scrisă şi rescrisă potrivit unor comandamente ideologice, ni s-a spus doar ce (şi cât) “trebuia” să ni se spună, iar restul (care tocmai pentru că era prohibit, părea atât de interesant) se vehicula “pe sub mână”, fragmentar, din cărţi interbelice sau străine, din emisiunile posturilor de radio occidentale şi, mai ales din memoria (intens colorată subiectiv) a familiei şi a cunoscuţilor. În al doilea rând, cei 45 de ani nu au fost nici suficient de puţini pentru a avea, totuşi, o imagine clară a vremurilor ce i-au precedat, nici suficient de mulţi pentru a uita ce-a fost şi a ne întoarce cu detaşare asupra trecutului. Dimpotrivă, în 1990 lumea noastră arăta ca o secţiune geologică: trăiau încă legionari (şi codrenişti şi simişti), carlişti, monarhişti fideli regelui Mihai, antonescieni, dejişti, ceauşişti, ţărănişti, liberali, social-democraţi, apăruseră iliescienii (cu memoria “comunismului cu faţă umană” dintre 1964 şi 1971), unguri independentişti, se vorbea de “a treia Europă”, postmoderniştii căutau către America, catolicii şi greco-catolicii către Roma, teozofii interpretau totul în cheie simbolică, naţionaliştii vedeu primejdiii peste tot, etc. Şi, lucru semnificativ, fiecare tabără îşi avea propria ei variantă – absolut coerentă – a istoriei, al cărui criteriu suprem (şi considerat incontestabil) era mărturia. De la “istoria unică” a Partidului am trecut, dintr-o dată, la o infinitate de istorii-poveşti. Caracterul lor subiectiv cădea în umbra faptului că, aproape fără excepţie, ele erau mărturiile unor victime (dat fiind că bulversările României din cei 60 de ani dintre 1937 şi 1997 îi făcuseră pe toţi să cunoască şi avanscena lumii noastre, şi căderea brutală, şi – din păcate – de multe ori drama prigonirii). Iar cuvântul victimei era, pentru noi – cei de atunci, creator de istorie. Eliberarea noastră politică a dat cuvântul memoriei victimelor, iar memoria aceasta, cu cât era mai dramatică şi mai narativă, cu atât s-a înscris mai durabil în mentalul noastru colectiv. Revoluţia însăşi ne-a conferit tuturor statutul de victime (acesta fiind pactul pe care s-a construit lumea nouă), iar literatura (şi documentaristica televizuală) a mărturisirilor au confirmat cu prisosinţă acest statut. Mai târziu, după 2008, el a fost confirmat încă o dată de deziluzia consecventă aderării la Uniunea Europeană. Căci, tocmai pentru că am fost victime, ne aşteptam să fim primiţi – şi răsplătiţi – pe măsura suferinţelor pe care ni le revendicam. În loc de asta ni s-a vorbit de “austeritate” şi “criterii de convergenţă” (ba mai nou, chiar de o “înţelegere” cu Rusia neo-imperială) şi am ajuns, astfel, încă o dată să ne considerăm victimizaţi de către cei în care ne puneam speranţele. După atâtea Yalte, Malte şi Lisabone, dezamăgiţi de istorie am sfârşit prin a ne sublima teologic catastrofa veacului trecut. Astfel, ne-am populat imaginarul cu “sfinţi”, cu “mucenici”, cu “mărturisitori” şi cu “eroi” care, cu un gest exemplar (adesea cel al morţii violente) au străpuns ecranul istoriei şi s-au fixat pe cerul eternităţii. Mai înainte de orice, această hipostaziere a caracterului nostru victimar mărturiseşte o adâncă neîncredere în istorie.

Nu ne mai interesează istoria efectivă, căci, pe de o parte, considerăm că ea e, mereu, opera învingătorilor, pe de alta, ca ştiinţă (cu documente şi cu critica lor), istoria e cenuşie şi fără morală. Pe noi ne pasionează gestul ultim, sublim, cel care dă măsura istoriei (şi a lumii) tocmai pentru că iese din ea. “Eroii” noştri sunt oamenii unui singur gest, capabil a redimensiona totul: Ceauşescu, în lacrimi, cântând imnul când se trăgea în el; Antonescu comandându-şi plutonul de execuţie; Codreanu murind fără să opună nici o rezistenţă; Maniu sfârşind paralizat în celulă; Mircea Vulcănescu îmbolăvind-se în apa îngheţată; Gheorghe Brătianu ucis în bătaie; Valeriu Gafencu şi Constantin Oprişan scuipându-şi plămânii, etc. Şi, de vreme ce oamenii aceştia – şi mulţi alţii – au sfârşit astfel, de vreme ce “moartea transformă viaţa în destin”, de ce nu am considera că tot ce-au făcut ei a fost guvernat de idealul “sfinţeniei”, ori de cel al “binelui naţional”? Dacă e aşa, nu mai e nimic de discutat în ceea ce-i priveşte. Invers, cei ce i-au torturat şi ucis n-au putut acţiona decât din “demonism”, din “patologie” şi din “antinaţionalism”. Nici cu privire la aceştia nu mai e nimic de discutat. Astfel personalităţile istoriei noastre sunt substanţial “sfinte” sau “damnate”, “bune” sau “rele”, fără contexte, fără nuanţe, fără nimic altceva. Iar biografia lor ori e hagiografică, ori e demonologică. Concluzia e aceea că “mărturisitorii” nu trebuie coborâţi în “mizeria vieţii de zi cu zi”, ci ridicaţi la treapta “sfinţeniei” şi nu de istorii profane au ei nevoie, ci de imne-acatist.

Dar n-ar merita să ne întrebăm şi un lucru simplu: cu excepţia noastră, care căutăm să ne sublimăm în aceşti “eroi”statutul nostru de eterne victime ale istoriei, cine oare ne ia în serios în lume? Sau nu contează decât felul în care vedem noi înşine şi cât de “mândri de a fi români” suntem? Vi se pare întâmplător faptul că singurele monografii frecventabile ale Mişcării Leginare sunt cele ale lui Armin Heinen, Traian Sandu (crescut şi format intelectual în Franţa), Francisco Veiga sau Eugen Weber? Că despre Antonescu lucrurile de referinţă sunt scrise de Denis Deletant, Andreas Hilgruber, Paul Quinlan sau Larry Watts? Că despre Ana Pauker a scris Robert Levy, depre Dej, Denis Deletant şi despre Ceuşescu tot el, Thomas Künze şi Adam Burakovski? Că singurele istorii ale Partidului Comunist Român sunt scrise de expatriaţi, beneficiind de ochiul critic (şi de metodologia) lumii occidentale: Vladimir Tismăneanu, Ghiţă Ionescu şi Victor Frunză? Că istoriile României – cele prin care suntem cunoscuţi în lume – sunt scrise de Robert Seton-Watson, Catherine Durandin sau Traian Sandu? Iar acum, când (în) Ucraina e o problemă, cine mai ştie că singura lucrare despre relaţiile româno-ucrainiene e scrisă de un francez – profesorul Alain Ruzé? Ne place, nu ne place, asta e. Îi vom convinge pe istoricii oneşti ai veacului XX cu producţiile lui Şerban Milcoveanu, Paul Niculescu-Mizil sau Gheorghe Buzatu? Să fim serioşi! Istoria, ca ştiinţă, oferă înţelegere şi istoricul caută să înţeleagă faptele studiate, în compexitatea lor, coroborând izvoarele de care dispune şi conectându-le cu alte date. El nu înalţă statui şi nu scrie imne-acatist, căci înţelegerea faptelor presupune descrierea atentă şi nu etichetarea lor cu epitete eroice. Pentru noi, în schimb, tot ceea ce contează e calificativul: odată ce am spus despre cineva că e “erou” sau “mărturisitor”, totul e limpede – biografia omului în cauză se deduce nu din fapte, ci din această etichetă: tot ce a făcut, spus sau gândit personajul în cauză e “sfânt” şi/sau “eroic”.

S-a spus că nou-promulgata lege va acţiona ca un instrument de cenzură, interzicând studiul persoanelor cunoscute ca având legături cu Mişcarea Legionară sau cu guvernarea Antonescu. Eu o văd, dimpotrivă, ca deschizând calea unor asemenea studii. Nu mă tem deloc că de-acum înainte nu se va mai vorbi de Mircea Vulcănescu sau de Nicolae Paulescu. Dimpotrivă, sper să avem – cât de curând – o monografie despre Mircea Vulcănescu ca Secretar de Stat la Finanţe în guvernarea Antonescu (subiect pe care n-am văzut nici un studiu, deşi stenogramele guvernării s-au publicat), despre antisemitismul lui Nicolae Paulescu, despre cel al lui Octavian Goga, depre Nichifor Crainic ca Secretar de Stat la Culte şi Ministru al Propagandei, despre vizita lui Gheorghe Brătianu la Hitler sau despre episodul legionar al lui Radu Gyr. Să fie clar: asta nu înseamnă că nu îmi doresc, în egală măsură, o monografie despre filosoful Mircea Vulcănescu, despre medicul Nicolae Paulescu, despre poetul Octavian Goga, despre istoricul Gheorghe Brătianu sau despre poezia carcerală a lui Radu Gyr. A scrie lucrări oneste despre opiniile şi activitatea lor politică nu înseamnă nici a le nega unora faptul de-a fi fost deţinuţi – sau chiar ucişi – în perioada comunistă şi, mai ales, nu înseamnă în nici un fel a înlocui epitetele eroice cu epitete ale condamnării. Înseamnă doar a prezenta faptele aşa cum au fost şi a spune lucrurilor pe nume. Nu cred că va fi uşor, dat fiind că orice întreprindere de acest gen va fi – a priori – percepută ca “demitologizantă” şi “antinaţională”. Lupta cu “idolii tribului” nu e uşoară. Ceea ce ne doare cel mai tare este nu retragerea, ci ignorarea apelativului de “erou” şi/sau de “mărturisitor”. Şi totuşi, pentru a face o biografie onestă a omului în timp, nu de la asemenea calificative trebuie să pornim, ci de la vocea documentelor – a tuturor documentelor. S-ar putea ca acestea să amendeze sau să contravină imaginii populare a personajului respectiv. Dar, în ultimă instanţă, nu e aceasta e menirea istoriei: să amendeze clişeele şi să ne poarte mai aproape de adevăr? Celor îngrijoraţi de caracterul “restrictiv” al legii (care – spun ei – îi va opri de-acum înainte să se mai aplece asupra personajelor “controversate”) mi-aş permite să le atrag atenţia asupra unui fapt banal: integrarea unor legi de acest tip în legislaţiile statelor europene nu a limitat în nici un fel publicarea de studii istorice asupra nazismului şi a colaboraţionismului, nu a oprit apariţia unor biografii (din ce în ce mai detaliate şi mai comprehensive) asupra personajelor anilor ’30 şi a Războiului şi nu a pus punct, ba – dimpotrivă – a potenţat polemicile referitoare la unele personaje şi acţiuni ale acelui timp. Există vreun motiv pentru ca în România lucrurile să stea altfel? Ce altceva decât o presupusă “excepţie românească” ne-ar oferi un alt statut, cu alte – imprevizibile – consecinţe? Nu s-ar cuveni să trecem şi noi, în sfârşit, de la culegerile de documente – atât de necesare, dar, inevitabil parţiale şi insuficiente – la biografii articulate şi la mongrafii ale unor momente cheie ale istoriei?

Mi se va putea obiectiva că, în definitiv, aici nu e vorba de o “excepţie românească”, ci de una a întregului est european: în această parte a lumii marea problemă a secolului XX nu a fost fascismul, ci comunismul. Ca atare, la fel cum în Occidentul ocupat de Hitler miza istoriografică e aceea de a fixa acesta catastrofa umană, în Est rolul istoriografiei e acela de-a aduce la lumină traumatismul produs de expansiunea comunismului. Ceea ce e adevărat. Dar cu o menţiune: o crimă ce ne-a marcat acut nu trebuie să ne facă să uităm o altă crimă, care i-a precedat. Fascismul est-european, în toate formele lui (neândoienic diferite, dar având ca numitor comun antisemitismul, xenofobia şi mitologia “marii ţări”), a precedat comunismul inclusiv la capitolul violenţei publice şi al crimei şi, slăbind democraţia, l-a făcut cu putinţă. Acest lucru nu trebuie nici uitat, nici trecut cu vederea în numele “luptei anticomuniste”. Trebuie să rezistăm sofismului care se naşte pornind de la aceasta. După 1989 în majoritatea ţărilor estice comunismul a fost identificat cu stalinismul (perioada de represiune brutală dintre 1945 şi 1953) şi acesta, la rândul lui, a fost identificat cu Răul absolut (lecturat adesea în cheie metafizică şi teologică). Ca atare, orice formă de luptă împotriva stalinismului, la fel ca orice suferinţă produsă de acesta e considerată a fi de partea Binelui (teologizat şi el, mai ales în cheia suferinţei) sau, în orice caz, un rău mai mic (şi, implicit, mai acceptabil) decât stalinismul dezlănţuit. Cred că în acest sofism îşi găseşte legitimarea postrevolţionară figura Mareşalului Antonescu (condamnat şi executat în timpul lui Petru Groza şi după o anchetă la Moscova) şi, într-o anumită măsură, Mişcarea Legionară (condamnată, cu majoritatea membrilor şi simpatizanţilor închişi şi mulţi dintre ei morţi în temniţele comunismului). Numai că acest tip de “argument” (dacă bolşevismul e Răul absolut, toţi cei ce lupta împotriva bolşevismului sunt de partea Binelui) e primejdios: n-a fost Hitler cel dintâi care-a luptat împotriva bolşevismului? Şi, în România, n-a fost Mişcarea Legionară? Primul caz ne aduce aminte de diferendele istoriografice (şi mediatice) dintre baltici şi ruşi, iar cel de-al doilea de istoriile noastre cu “rezistenţii legionari”. Faptul de-a lupta împotriva comunismului e demn de tot respectul (în mod particular atunci când s-a sfârşit tragic), dar mobilul acestei lupte – crearea Reich-ului Milenar, a Statului Naţional-Legionar, a celui Ustaş şi a altor asemenea ficţiuni – nu e cu nimic mai lăudabil decât crearea Imperiului Roşu al lui Stalin. Suferinţa celor căzuţi în lupta împotriva comunismului merită compasiunea noastră în toate cazurile, dar asta nu presupune şi asentimentul la ideologia fiecăruia dintre ei. Oamenii care au lupat împotriva comunismului au avut un duşman comun, dar nu şi un proiect unitar de lume nici înaintea comunismului, nici după eventuala lui învingere. Aceste proiecte erau diferite şi unele dintre ele, indiferent de sacrificul celor care le-au apărat, nu erau deloc onorabile. Cred că acest lucru trebuie spus fără nici o ambiguitate. Condamnarea mişcărilor fasciste şi xenofobe, deopotrivă înaintea Războiului Mondial, după acesta (prin procese recunoscute internaţional) şi, ulterior, prin acte legislative, nu e o formă de cenzură a trecutului, ci o formă a memoriei civice. Crimele legionarilor nu sunt cu nimic mai bune decât cele ale comuniştilor. Că legionarii au avut cu ei o parte din intelectualitatea epocii, da, se poate. Dar şi comuniştii şi-au avut intelectualii lor (şi despre aceştia ar merita scris). În plus nu toată intelectualitatea română a fost înregimentată, nici la stânga, nici la dreapta. Lucrurile se cuvin a fi repuse în contextul lor şi judecate cu onestitate şi fără pasiuni partizane (pro sau contra). Ar mai fi un lucru de spus: acest sofism mai are un efect secundar – dacă stalinismul e Răul absolut, ceea ce-a urmat după Stalin (cu denunţarea crimelor lui) e altceva decât răul. Aşa se face că nu doar “luptătorii antibolşevici” sunt legitimaţi de acest “argument”, ci şi “comuniştii cu faţă umană” ai anilor ’60 – ’70. Nu e de mirare că cele două tendinţe se întâlnesc şi se potenţează reciproc atât în anii din urmă ai ceauşismului, cât şi după Revoluţie. Tenativa de-a vedea în nazism o specie a socialismului nu face decât să le dea apă la moară şi unora, şi altora. Ori, pe cât e de adevărat faptul că nazismul şi comunismul sunt unite în crimă şi în ideologia de masă, pe atât e de adevărat şi faptul că, la nivelul principiilor, cele două totalitarisme sunt funciar diferite. Nici acest lucru nu cred că trebuie uitat. Tot aşa cum nu poate fi uitată – sau diminuată – unicitatea Shoah-ului şi rolul decisiv pe care antisemitismul programatic l-a avut în ideologia nazistă. A transforma fiecare groapă comună a lumii comuniste în “genocid” nu spune mai mult despre crimele lui Stalin, dar riscă să spună mai puţin despre cele ale lui Hitler. Fascismul nu e ceva bun pentru că s-a opus stalinismului, ci ceva rău pentru că ideologia şi faptele lui au fost rele. “Lupta împotriva comunismului” nici nu şterge trecutul, nici nu legitimează alte ideologii totalitare. Indiferent până şi de faptul că, din raţiuni tactice, democraţiile occidentale au ales – într-un moment sau altul – să sprijine “luptătorii împotriva comunismului” fără a mai acorda atenţie de culoarea lor. Nici acest sprijin al puterilor democratice nu legitimează ideologia totalitară a grupurilor politice cu tentă fascistă. Cred că şi acest lucru trebuie spus apăsat.

Mai e un sofism care se comite adesea: Mircea Vulcănescu (ca atâţia alţii) a murit ca un sfânt şi această crimă abominabilă manifestă absurditatea şi arbitrariul judecăţii lui. E adevărat că Mircea Vulcănescu a murit sacrificându-se pentru un altul (ceea ce, indiscutabil, e un gest de vrednică pomenire). La fel de adevărat este faptul că – prin condiţiile la care a fost expus – gânditorul a fost împins la acestă moarte, ceea ce echivalează cu un asasinat. Da, Mircea Vulcănescu a fost ucis în închisoare (şi ceea ce rămâne de discutat este responsabilitatea intenţionalităţii acestei crime). Dar această moarte dramatică nu trebuie să ne facă să uităm că gânditorul fusese judecat pentru participarea la guvernarea Antonescu (ca Subsecretar de Stat la Ministerul Finanţelor) în cursul căreia au fost luate măsuri radical antisemite (exproprieri, deportări, muncă obligatorie, etc.), care nu puteau fi lipsite de consecinţe în domeniul financiar (dincolo de faptul că afectau oameni apropiaţi lui Vulcănescu – cum a fost Mihai Sebastian) şi s-a decis participarea României la Război de partea Axei (decizie ce presupune întreaga responsabilitate guvernamentală). În aceste condiţii, Mircea Vulcănescu ar fi fost judecat în orice ţară învinsă la finele celui de-al Doilea Război Mondial. Că decizia condamnării ar fi fost alta (eventual achitarea, ca în cazul lui Hjalmar Schacht), asta e o altă problemă. Dar, în mod cert, într-o ţară democratică, Mircea Vulcănescu şi-ar fi ispăşit pedeapsa şi nu ar fi fost ucis în interiorul închisorii. Ceea ce e important aici este faptul că legislaţia peniteciară românească a acelui timp (oricât de aberantă era ea) nu prevedea în mod explicit uciderea deţinuţilor sau folosirea unor mijloace de tratament violente, a privării de hrană, de căldură sau de somn care să-i ducă la moarte. Asasinarea lui Mircea Vulcănescu (a lui Gheorghe Brătianu – nici măcar condamnat, şi a atâtor altora) e o crimă nu doar din punctul nostru de vedere şi al legislaţiei naţionale şi internaţionale de astăzi, ci chiar din punctul de vedere al legislaţiei României comuniste din momentul în care aceste crime au fost comise. Tocmai în numele ilegalităţii unor astfel de crime, Vişinescu, Ficior şi alţii asemenea pot fi judecaţi şi condamnaţi astăzi fără nici un fel de circumstanţe atenuante. Dar, încă o dată, faptul că Mircea Vulcănescu a fost asasinat, violent şi în dispreţul oricărei legi, nu înseamnă că se anulează responsabilitatea sa ca membru al guvernului Antonescu.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro