Producţia românească de medicamente şi interdicţiile dictate de Nicolae Ceauşescu (1969)

În perioada Războiului Rece, autorităţile comuniste de la Bucureşti au aplicat în economie principiul „Pe unii îi obligăm să fabrice, iar pe alţii îi obligăm să cumpere ceea ce au produs primii”. Ideologia pe care un grup minuscul de cetăţeni români a preluat-o din Uniunea Sovietică şi a predicat-o în perioada interbelică şi ulterior a permis ca principiul pe care l-am menţionat să fie însoţit de cel al „proprietăţii întregului popor asupra mijloacelor de producţie” – aplicat începând din anul 1948. Drept urmare, fabricarea în România, în perioada Războiului Rece, a fost influenţată de „proprietatea nimănui” (lipsa de răspundere la nivelul cetăţenilor) în cazul mijloacelor de producţie deţinute de stat, iar mărfurile obţinute cu ajutorul acestora au fost, deseori, de o calitate foarte slabă din cauza materiilor prime folosite, a tehnologiilor perimate utilizate în procesele de producţie, a nivelelor reduse de cercetare şi de inovare tehnică, precum şi din cauza incompetenţei şi a indolenţei existente în unităţile economice. La aceste probleme importante s-au adăugat condiţiile improprii de exploatare, întreţinerea tehnică precară şi repararea defectuoasă a produselor care erau repartizate prin plan la unităţile economice, iar lipsa de răspundere în cazul utilizării şi funcţionării anormale a acestora era reproşată, reciproc, de unităţile producătoare de mărfuri şi de cele care le achiziţionau din cauza sistemului de planificare economică – bazat pe marota inexistenţei şomajului într-o dictatură a proletariatului.

Deoarece politicienii comunişti au impus o planificare centralizată a întregii societăţi româneşti, nu doar a economiei naţionale, contradicţiile dintre sectoarele de activitate au fost frecvente. De exemplu, la mijlocul anilor ’50, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi cei din anturajul său au dezbătut problema medicamentelor care trebuiau să fie fabricate pe scară largă în România – în condiţiile în care toate farmaciile particulare, laboratoarele chimico-farmaceutice şi cele de analize medicale, drogheriile, precum şi toate depozitele de medicamente au fost naţionalizate la 2 aprilie 1949, prin Decretul nr. 134. Întrebarea care i-a pus în încurcătură pe politicienii comunişti a fost simplă: Cine răspunde de producţia de medicamente în România, Ministerul Chimiei ori Ministerul Sănătăţii? După o discuţie la nivelul Biroului Politic, la mijlocul anilor ’50, s-a hotărât ca Ministerul Chimiei să aibă în subordine toate unităţile economice în care se fabricau medicamente pe scară largă, iar Ministerul Sănătăţii trebuia să avizeze şi să verifice toate produsele rezultate, înainte de comercializarea lor.

Decizia respectivă a fost menţinută şi după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ministerul Chimiei a continuat să achiziţioneze utilajele şi tehnologiile necesare pentru fabricarea unor medicamente în România. Astfel, în Anexa nr. 6, strict secretă, a „Proiectului planului de dezvoltare a economiei naţionale în perioada 1966-1970. Fondul de acumulare şi investiţiile” (document finalizat la Comitetul de Stat al Planificării, la 19 aprilie 1965) s-a prevăzut cumpărarea în anul 1965 a unor instalaţii de producere de vitamine zootehnice, biostimulatori şi antibiotice de sinteză. Acestea urmau să fie puse în funcţiune la Bucureşti şi Iaşi, începând din a doua jumătate a anului 1968, în scopul fabricării anuale a 20 de tone de vitamina B6, 50 de tone de acid pantotenic, 80 de tone de acid nicotinic, 3 tone de vitamina K3, 2000 de tone de colină, 5,8 tone de vitamina B2, 20 kg de vitamina B12, 1100 de tone de Vitaurom şi 21 milioane de flacoane de antibiotice de semisinteză. Valoarea totală a investiţiei era de 354 de milioane de lei şi autorităţile comuniste de la Bucureşti au prevăzut 25 milioane lei-valută (din care 5 milioane lei-valută ţări socialiste) pentru a importa instalaţiile care nu se fabricau în acel moment în România. O parte dintre produsele care urmau să fie realizate la Bucureşti şi Iaşi erau destinate pentru export în diferite ţări, iar o altă parte pentru reducerea importurilor.

Tot în anul 1965 a fost contractată în străinătate o instalaţie pentru condiţionarea medicamentelor, în valoare de 10 milioane lei-valută Vest. Aceasta urma să fie pusă în funcţiune la Uzina de Medicamente Bucureşti în prima jumătate a anului 1967 pentru realizarea a 117 milioane de fiole şi 2375 de milioane de comprimate şi drajeuri, anual. Valoarea totală a investiţiei a fost de 145 de milioane de lei şi o parte dintre produsele care urmau să fie fabricate erau destinate pieţei externe.

În paralel, Uzina de Medicamente Bucureşti urma să intre în etapa a II-a de dezvoltarea a sa. Autorităţile comuniste au prevăzut suma de 370 milioane de lei pentru perioada 1968-1970, în scopul începerii fabricării anuale a 100 tone de înlocuitori plasmă, 300 tone de produse de sinteză organică, 2680 de tone de soluţii medicamentoase, 428.000 de fiole de produse de sânge şi 2,4 milioane de fiole catgut, începând din anul 1970. Din suma totală menţionată, 14 milioane lei-valută Vest şi 9 milioane lei-valută ţări socialiste s-au prevăzut pentru achiziţionarea din străinătate a instalaţiilor necesare. Produsele care urmau să fie fabricate erau destinate doar pieţei interne.

Documentul intitulat „Proiectul planului de dezvoltare a economiei naţionale în perioada 1966-1970. Fondul de acumulare şi investiţiile” şi anexele sale au fost puse la dispoziţia membrilor Biroului Politic al C.C. al P.M.R. şi aceştia şi-au exprimat opiniile în şedinţa din 22 aprilie 1965. Nicolae Ceauşescu, proaspăt numit în funcţia de prim-secretar al C.C. al P.M.R., a prezidat dezbaterile dintre membrii acelui for de conducere şi invitaţii lor, iar discuţiile în contradictoriu au apărut imediat: Gheorghe Apostol vs. Chivu Stoica; Gheorghe Apostol vs. Alexandru Bârlădeanu; Alexandru Drăghici vs. Gheorghe Rădoi. Atunci, Ion Gheorghe Maurer a acţionat ca un factor de moderare a tensiunilor dintre diferiţi participanţi la şedinţă, iar Alexandru Bârlădeanu şi Gheorghe Gaston Marin au oferit cât mai multe argumente în favoarea acelui plan de dezvoltare economică a României – care a fost elaborat într-un an şi jumătate.

Impresia pe care o creează planul respectiv este de gigantism, însă nu vom analiza pe larg acest aspect în materialul de faţă deoarece ne-am propus să ne referim doar la producţia de medicamente în România. Ceea ce se poate aminti acum, în sprijinul ideii de gigantism, este un fragment din declaraţiile lui Alexandru Bârlădeanu de la şedinţa respectivă: „Noi avem destul de mult, vreo 10 miliarde lei investiţii pe care le facem în acest cincinal (1966-1970 – nota P. Opriş), dar care vor deveni eficiente în cincinalul viitor (1971-1975 – nota P. Opriş). Avem investiţii pentru hidrocentrala de la Porţile de Fier, pentru portul Constanţa, pentru Combinatul [siderurgic] de la Galaţi, de asemenea mai avem şi unele combinate chimice care se construiesc, deci cheltuim în acest cincinal sume mari, dar tot în el nu căpătăm nimic. Din această sumă se poate reţine ceva şi se pot revizui pe unele sectoare volumul investiţiilor, ca să ducem o politică prudentă în ce priveşte proporţia dintre fondul de acumulare şi fondul de consum, mai ales că este şi pericolul cu balanţa de plăţi externe, balanţa de plăţi externe trozneşte. Noi căutăm să o echilibrăm, dar nu poate fi echilibrată fără eforturi (subl.n.)”. Vom reveni la balanţa de plăţi externe a României din cincinalul 1966-1970 într-un material separat.

Problemele existente la Ministerul Chimiei – care se ocupa în acel moment şi de producţia de medicamente – au fost explicate mai întâi de Gheorghe Gaston Marin (preşedintele Comitetului de Stat al Planificării), la şedinţa din 22 aprilie 1965, astfel: „Iată că chiar în chimie, pe care o dezvoltăm per sol, totuşi suntem deficitari în economie. Totul este pe Vest: importurile de utilaje pentru chimie, importuri de materie primă, materiale pentru chimie. Socotelile în chimie numai în anii 1969-1970 se vor echilibra. Ea, care acum este consumatoare de devize, se va echilibra spre sfârşitul cincinalului. În viitor se va întâmpla şi faptul că petrolul va dispare de la export, ajungem în situaţia de a importa 2.300.000 de tone ţiţei, în afară de ţiţei mai dispare şi lemnul, care era o resursă de valută. În acelaşi timp creşte rolul construcţiei de maşini, care va ajunge să dea 25-26% din totalul exportului ţării noastre.

De asemenea, sunt premize care ne obligă să fim prudenţi în ceea ce priveşte dimensionările şi orientarea investiţiilor şi echilibrarea balanţei de plăţi externe. Noi vom face toate calculele necesare, care vor aduce retuşări la toate aceste lucruri (subl.n.)”.

În discursul lui Nicolae Ceauşescu, mai lung decât explicaţiile lui Gheorghe Gaston Marin (care era deja bolnav şi doctorii i-au recomandat să nu mai lucreze după-amiaza), mesajele au fost în acelaşi sens: „Chiar problema chimiei s-o vedem. Am aprobat-o în informare, dar dacă e vorba să discutăm de lipsuri şi aici s-au cheltuit bani cu polonicul, nu cu linguriţa şi trebuie să ne chibzuim bine în problema îngrăşămintelor. […] Eu cunosc în câteva domenii unde importăm produse care se fac în ţară. Asemenea cazuri avem şi la chimie şi în alte părţi. Există tendinţa aceasta de a considera că dacă imporţi din străinătate orice este cel mai bun şi chiar lucruri pe care le facem bune nu le dezvoltăm. Poate că ele nu sunt cele mai bune însă sunt lucruri pe care noi le facem şi nici să mergem numai la import pentru orice lucru nu este bine (subl.n.)”.

După doar trei ani, principiile corecte pe care Nicolae Ceauşescu le-a enumerat la 22 aprilie 1965 (pentru menţinerea unei proporţii optime între importuri şi exporturi şi pentru renunţarea la achiziţiile de produse străine care se puteau fabrica în ţară) au ajuns să fie menţionate în scopul micşorării importurilor de medicamente. Nici unul dintre participanţii la şedinţa din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. nu a îndrăznit să îl contrazică pe liderul suprem al P.C.R., în momentul în care acesta s-a dezlănţuit, astfel: „Eu cred că chestiunea aceasta cu consumul de medicamente s-o scoatem, însă practic, într-adevăr trebuie să punem capăt importului de medicamente, spitalele să prescrie medicamentele pe care le avem în ţară. Cine vrea medicamente din străinătate să le suporte, pentru că ce se întâmplă astăzi nu este bine, chiar medicii împing către acest lucru. Ori în Franţa şi spun aceasta nu din auzite, ci controlat, nici nu vrea să audă de medicamente din alte ţări, chiar dacă cineva spune că a auzit că în Germania ar fi un medicament mai bun, sau în altă ţară, nu dau decât medicamente franţuzeşti. Însă la noi medicii se consideră care mai de care mai deştept, ca să zic aşa, să nu vă supăraţi, dar sunt medici care sunt în stare să recomande un medicament despre care numai a citit (sic!) într-o revistă franceză, engleză, germană sau americană de specialitate, numai ca să dovedească ce cunoştinţe vaste ştiinţifice are el în problema aceasta (subl.n.)”.

Dintr-o dată, medicii din România erau vinovaţi pentru lipsa de răspundere din societate şi eşecurile înregistrate în economia românească şi aceiaşi medici trebuiau să urmeze indicaţiile unui politician comunist care a înţeles, probabil, faptul că regimul său se afla, la începutul anului 1969, în afara parametrilor stabiliţi în „Proiectul planului de dezvoltare a economiei naţionale în perioada 1966-1970. Fondul de acumulare şi investiţiile” – document pe care l-a aprobat la 22 aprilie 1965. Nicolae Ceauşescu nu a spus nimic, la şedinţa din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., despre capacităţile de producţie în care s-au investit fonduri substanţiale (capacităţi pe care le-am descris la începutul acestui studiu) şi nu a oferit nici o informaţie privind posibilităţile reale care existau în România pentru a înlocui în întregime tipurile şi cantităţile de medicamente străine pe care Nicolae Ceauşescu le-a interzis brusc de la achiziţionarea prin intermediul Ministerului Sănătăţii.

Contextul în care liderul suprem al P.C.R. a făcut acea declaraţie era complex şi încercăm să îl creionăm pentru a se înţelege situaţia în care se afla România la începutul lunii februarie 1969, în relaţiile cu Republica Federală Germania (aflată pe primul loc, în schimburile economice ale autorităţilor de la Bucureşti cu Occidentul), Franţa şi Uniunea Sovietică.

După cum se cunoaşte, procesul de normalizare a relaţiilor politice dintre România şi Republica Federală Germania a cunoscut o nouă etapă la sfârşitul lunii ianuarie 1967, când a fost anunţată la Bonn stabilirea de relaţii diplomatice între cele două state. Pentru politicienii de la Moscova şi cei din ţările comuniste europene aflate în sfera de influenţă sovietică, deciziile din acea perioadă ale autorităţilor de la Bucureşti, în relaţiile lor cu cele de la Bonn, au fost considerate greşite în mod fundamental. Dacă analizăm însă relaţiile economice dintre România şi Republica Federală Germania pornind de la documentul pe care Manea Mănescu l-a transmis lui Nicolae Ceauşescu la 22 iunie 1967, se poate ajunge la o concluzie nuanţată. De exemplu, „în perioada 1964-1966 valoarea livrărilor R.F. a Germaniei către România (de circa 337 milioane dolari) a fost cu aproximativ 130 milioane dolari mai mare decât aceea a livrărilor României către R.F. a Germaniei. Jumătate din acest deficit a fost înregistrat în anul 1966. În primul trimestru al anului 1967, în relaţiile economice dintre cele două ţări a apărut încă o diferenţă de circa 41 milioane dolari în defavoarea României”.

Autorităţile comuniste de la Bucureşti au achitat toate comenzile pe care le-au făcut în R.F.G. până la data publicării informaţiilor respective în ziarul vest-german de afaceri „Handelsblatt” (22 mai 1967). În aceeaşi publicaţie se preciza şi faptul că „posibilităţile de obţinere a garanţiilor «Hermes» – care la sfârşitul anului 1966 erau încă destul de întinse – sunt practic epuizate. În adevăr, în ultimul timp «Hermes» nu mai ia în consideraţie decât tranzacţii care să angajeze garanţia sa cel mult pentru 1,2 milioane dolari. Tensiunea financiară ce există în relaţiile bilaterale dintre R.F. a Germaniei şi România nu poate fi remediată nici cu ajutorul unor disponibilităţi în valute convertibile, acumulate eventual de către aceasta din urmă în relaţiile sale cu alte ţări. Excedentele realizate anterior în relaţiile sale cu Franţa, de exemplu, tind să scadă pe măsură ce creşte valoarea livrărilor franceze de echipament industrial către România. În plus, situaţia conjuncturală din R.F. a Germaniei tinde să încetinească ritmul importurilor acestei ţări. Dar, chiar dacă s-ar ajunge la o liberalizare completă – care rămâne posibilă – a exporturilor române în R.F. a Germaniei, aceasta nu ar aduce, după părerea experţilor, o ameliorare hotărâtoare a balanţei schimburilor dintre cele două ţări. Este dimpotrivă de aşteptat ca situaţia financiară să se prelungească multă vreme. Se calculează că valoarea angajamentelor pe termen lung, rezultând din comenzile române, s-ar ridica la circa 300 milioane dolari, faţă de un maximum de 75 milioane dolari, înregistrat anual de exporturile române către R.F. a Germaniei”.

Normalizarea relaţiilor politice româno – vest-germane s-a realizat în anul 1967 în contextul în care ambele părţi cunoşteau şi considerau un subiect încheiat obligaţiile financiare pe care Germania le-a avut faţă de România la sfârşitul celui de-al doilea război mondial (circa 1,3 miliarde de mărci germane). Este adevărat faptul că, în ultimii 12 ani, la diferite posturi de televiziune din România şi în anumite publicaţii româneşti au fost reluate discuţiile şi comentariile răuvoitoare pe această temă, de către persoane care au ignorat cu desăvârşire deciziile adoptate în anul 1945 la conferinţa de la Potsdam (U.R.S.S. preluând în întregime creanţele pe care România le avea faţă de Germania la 8 mai 1945) şi desfăşurarea evenimentelor politice din perioada 1965-1967. Spre deosebire de anumiţi români, care visează şi în zilele noastre să primească 18 miliarde de euro din partea Germaniei în propriul cont bancar, Nicolae Ceauşescu a înţeles problema respectivă şi, la începutul anului 1967, a reuşit să normalizeze relaţiile politice româno – vest-germane fără să mai revendice creanţele României faţă de Germania din anul 1945.

La rândul lor, politicienii francezi au considerat că autorităţile de la Bucureşti erau capabile să înţeleagă interesele comune în relaţiile dintre cele două state şi au încurajat dezvoltarea schimburilor comerciale după vizita oficială efectuată de prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer la Paris (27-31 iulie 1964). Atunci, preşedintele Charles de Gaulle a discutat timp de o oră cu înaltul demnitar român despre relaţiile politice, economice şi culturale dintre cele două ţări. Totodată, miniştrii de externe ai României şi Franţei au semnat un acord de colaborare ştiinţifică şi tehnică (31 iulie 1964) – care a stat la baza acordului comercial de lungă durată, româno-francez (Bucureşti, februarie 1965) şi a negocierilor pentru fabricarea sub licenţă în România a automobilelor „Renault 8” şi „Renault 12”.

Dezvoltarea industriei româneşti constructoare de autovehicule a trecut într-un nou stadiu odată cu semnarea la Bucureşti, la 6 septembrie 1966, a acordului privind colaborarea cu firma franceză „Renault”, iar doi ani mai târziu, Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, Ilie Verdeţ şi Manea Mănescu au participat la festivitatea de inaugurare a Uzinei de Autoturisme Piteşti (20 august 1968, ora 13.15).

La sfârşitul aceleiaşi zile, autorităţile comuniste de la Moscova au lansat semnalul pentru ocuparea Cehoslovaciei de către 23 de divizii sovietice, o divizie ungară, câte două divizii est-germane şi poloneze, precum şi o brigadă a armatei bulgare. Autorităţile de la Bucureşti au fost nevoite să uite de succesul economic româno-francez înregistrat la fabrica de la Colibaşi şi să se ocupe de apărarea ţării faţă de o posibilă invazie sovietică.

În acel moment, numărul de avioane de vânătoare aflate în dotarea armatei române era considerat insuficient şi autorităţile de la Bucureşti se bazau pe livrările de aparate MiG-21, promise de autorităţile sovietice în anii anteriori. Acea planificare a fost pusă sub semnul întrebării după invadarea Cehoslovaciei de către trupele sovietice, poloneze, ungare, est-germane şi bulgare şi discursul foarte critic rostit de Nicolae Ceauşescu în Piaţa Palatului din Bucureşti, în dimineaţa zilei de 21 august 1968. Dintr-o dată, relaţiile sale cu ceilalţi lideri ai statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (cu excepţia Albaniei) au cunoscut o deteriorare publică şi Nicolae Ceauşescu a căutat o soluţie în problema avioanelor de vânătoare, apelând inclusiv la autorităţile franceze.

În cursul vizitei de prietenie efectuate la Timişoara de Iosip Broz Tito (1-2 februarie 1969), Nicolae Ceauşescu a relatat despre încercarea sa de a obţine din Franţa avioane de vânătoare „Mirage F-1” şi licenţa lor de fabricaţie, în condiţiile în care armata română avea nevoie de cel puţin 50 de aparate noi pentru a acoperi parţial deficitul de tehnică de luptă existent în acel moment la forţele aeriene române.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro