Reflectii despre evreitate, identitate si demnitate: Pornind de la Hannah Arendt

Am recitit zilele acestea faimoasa scrisoare de răspuns adresată de Hannah Arendt pe 24 iulie 1963 marelui cărturar israelian, originar ca și ea din Germania, Gerschom Scholem, in urma apariției controversatei ei cărți “Eichmann la Ierusalim. Raport despre banalitatea Răului” și a polemicilor furibunde care au acompaniat-o. Cel puțin trei erau reproșurile lui Scholem, cu care Hannah Arendt impărtășea multe amintiri si sentimente, inclusiv iubirea pentru cel care a fost Walter Benjamin.

Mai intâi, era chestiunea sionismului. Pentru Scholem, Arendt nu dovedea necesarul atașament fata de aceasta doctrină politică. Gânditoarea ii atrăgea atenția că, deși legată prin vechi prietenii de unii lideri sionisti, in primul rand Kurt Blumenfeld, ea personal nu fusese niciodată sionistă. In cazul lui Scholem, reticențele legate de sionism ale Hannei Arendt țineau de faptul ca ar fi fost legată, in tinerețe, de stanga germană, in special de aceea marxistă. Autoarea “Originilor totalitarismului” făcea cu acest prilej o afirmație extrem de importantă pentru cei interesați de biografia ei intelectuală, atat de intens intersectată cu marile dileme ale veacului XX. Nu, ea nu venea dinspre stânga, ci, daca venea de undeva, acel tărâm originar era tradiția filosofiei germane.

Mai departe, Scholem ii obiecta, in termeni duri, ceea ce el percepea drept tonul glacial, chiar arogant, cu care scrisese in cartea ei despre ceea ce-a implicat activitatea Consiliilor Evreiesti in zonele ocupate de nazisti. Nu faptele contau in acest caz, ci presupusa ei lipsă de empatie. Ii lipsea, scria Scholem, dragostea pentru poporul evreu (Ahabath Israel). Răspunsul Hannei Arendt mi se pare emblematic pentru ceea ce putem numi vocația cosmopolită a spiritului modern, refuzul incartiruirii intr-o baracă de tip colectivist, al blocării in logica specioasă a colectivelor. Este ceea ce afirmă si scriitoarea croata Slavenka Drakulic atunci când spune că atunci când “Noi” se substituie lui “Eu”, individul dispare, se dizolvă in magma adeziunilor fanatice. Astfel se naște cultul salvatorului magic. Locul demnității este luat de obediență, de inregimentare, de devotamente sectare. Credința se substituie rațiunii. Orbirea ia locul Luminilor.

Evreitatea era pentru Hannah Arendt un fapt ontologic, o realitate pe care nu s-a gândit niciodată să o ascundă ori să o nege: “Ai dreptate–nu sunt mișcată de niciun fel de ‘dragoste’ de acest gen, și aceasta din doua rațiuni: nicicând in viața mea nu am ‘iubit’ vreun popor sau vreo colectivitate–nici poporul german, nici pe cel francez, nici pe cel american, nici clasa muncitoare ori altceva de același gen. In fapt, mi-am ‘iubit’ doar prietenii și singura dragoste pe care o cunosc și in care cred este dragostea pentru persoane. In al doilea rand, această ‘dragoste pentru evrei’ mi-ar apărea, intrucat sunt eu insămi evreică, drept ceva suspect. Nu pot să mă iubesc pe mine insămi ori ceva din care fac eu insămi parte.”

Cât priveste relatarea a ceea ce s-a dezbătut in proces despre rolul Consiliilor, Hannah Arendt preciza ca nu era vorba de perioada de până in 1941, ci de aceea care a urmat, când s-a ajuns la situații cel putin problematice in care colaborarea a putut duce la colaboraționism. A le nega și a-i ataca pe aceia care indrăznesc să le identifice, inseamnă prelungirea unui “unmastered past”, a unui trecut care nu a fost confruntat in chip deschis si onest. Pentru Hannah Arendt, nimic nu era mai important decat ceea ce filosofii secolului al XVIII-lea numeau “truths of fact”, adevărurile factuale pe care nu le poate oblitera nicio doctrină supra-individuală.

Scriu aceste rânduri și mă gândesc la resurecția pasiunilor colectiviste, primordialiste si chiar tribale in zilele noastre, ca și cum omenirea n-a invățat nimic din lecțiile unui secol mai violent, mai brutal și mai insângerat decat oricare altul in istorie. Mă gândesc cum renasc mituri politice pe care le credeam epuizate și compromise, cum se rostesc din nou lozinci belicoase și cum se contestă valoarea ireductibilă a individului. Totalitarismul a distrus ființa juridică si pe aceea morală. A le reclădi este un demers ce poate dura decenii.

Asemeni Hannei Arendt, nu-mi voi nega niciodata evreitatea, dar nu o voi transforma nici in scut, nici in iatagan. Dragostea mea va fi intotdeauna pentru prieteni, nu pentru entități colective. Aveam 20 de ani cand am auzit din gura unui coleg de facultate o expresie pejorativa despre maghiari. Am reacționat oripilat. “Ce te bagi, tu nu ești ungur”, mi-a replicat personajul. Nu sunt ungur, dar orice jignire a unui semen al meu pentru că este ceea ce este o resimt ca pe o vătămare a propriei mele condiții umane. Orice formă de xenofobie imi repugnă. Antisemitismul este criminal, in intenții, in motivații si in consecințe.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro