Replierea Americii si impaciuitorismul Europei

O eventuală reducere a implicării Statelor Unite în arhitectura de securitate din Europa riscă se provoace mutații importante cu consecințe negative mai ales pe frontul de sud-est al NATO

Financial Times a publicat recent un articol, semnat de Robert D Kaplan, intitulat sugestiv: “America își va pierde răbdarea față de împăciuitorismul europenilor”. Kaplan este unul dintre numele cele mai cunoscute în materie de analiză geopolitică, pe ambele maluri ale Atlanticului. Un om cu legături personale extinse în establishmentul politic american. În 2009, Robert Gates, pe atunci șeful Pentagonului, l-a numit în “Defence Policy Board”, un comitet consulativ al Departamentului Apărării din Statele Unite. Așa că opiniile sale trebuie luate în serios pentru că reflectă puncte de vedere vehiculate în cercuri influente de la Washington. Mesajul transmis în articolul din Financial Times nu este neapărat unul nou. Casa Albă, o serie întreagă de congresmeni și senatori americani influenți se plîng de multă vreme de lipsa de apetit a Europei față de sporirea bugetelor alocate apărării. Problema este însă că atît contextul politic din Statele Unite cît și cel global s-au schimbat substanțial. Cu potențiale repercursiuni negative semnificative pentru țări de primă linie, așa cum este și România.

Se spune că europenii prețuiesc enorm libertatea dar nu par dispuși să facă și sacrificii pentru a o apăra, scrie Kaplan. Doar un sfert dintre membrii NATO respectă obligația asumată de a cheltui minimum 2 procente din PIB iar atunci cînd o fac unii recurg la tot felul de artificii introducînd în bugete capitole precum pensiile militarilor, așa cum procedează, de pildă, Grecia. Doar un sfert dintre membrii NATO respectă obligația asumată de a cheltui minimum 2 procente din PIB. La prima vedere situația nu pare neapărat îngrijorătoare. Bugetul consolidat al țărilor NATO este totuși sensibil mai mare decît al Rusiei. Este însă o impresie înșelătoare. Pentru că o bună parte din bani se duc pe salarii. De aceea, altele sunt cifrele mai relevante: la un PIB consolidat asemănător Statele Unite cheltuiesc de șapte ori mai mult pe cercetare și de trei ori mai mult pe echipamente militare decît toate celelalte state din NATO la un loc. În timp ce, de partea cealaltă, în Rusia, bugetul militar pentru 2015 ($81 miliarde) este cu 25 de procente mai mare decît cel din 2014, ajungînd la o pondere de 4,2 procente din PIB, în ciuda severei crize economice pe care țara o traversează. Kremlinul și-a propus să cheltuiască pînă pînă în 2020 nu mai puțin de $500 miliarde, în cea mai mare parte pe noi echipamente militare.

În ciuda nenumăratelor declarații de circumstanță care fac trimitere la “valorile europene” recenta criză economică a arătat că interesele naționale au prevalat copios în fața ideii generoase a unei identități comune. “Europa a fost redusă de-a lungul ultimelor decade la un sistem de reglementări”, constată Kaplan. “Însă un astfel de sistem bazat pe reguli, în ciuda faptului că protejează drepturile individuale, nu poate fi un înlocuitor al convingerilor”. Nu pare să existe o viziunea comună care să-i însuflețească pe europeni dincolo de prezervarea prosperității și beneficiilor oferite de un stat social. În principiu nu e nimic rău în a avea astfel de deziderate. Însă, în timp ce elitele Europei sunt conceptual post-istorice, după cum observă un reputat istoric german, Heinrich August Winkler, lumea din jur trăiește în plină istorie. Pacea și prosperitatea nu sunt un dat ci depind esențial de existența unor resurse militare și de vointă politică capabile să asigure securitatea continentului și, într-un sens mai larg, securitatea la nivel global.

În timpul războiului rece Occidentul a acționat unitar. Statele Unite, în rolul de lider al “lumii libere”, au asigurat umbrela de securitate a vechiului continent în confruntarea cu Uniunea Sovietică. Umbrela de securitate ameriană a continuat să existe și după 1990 însă, în noul context post-sovietic, aliații europeni au dorit să-și construiască o identitate separată, uneori chiar prin antiteză față de Washington. Însă, crede Henry Kissinger, “Europa s-a concentrat exclusiv pe dimensiunea de soft power, care riscă să devină un scop în sine, într-o lume în care, în alte regiuni, prevalează componentele de hard power“. Deocamdată prosperitatea de care se bucură europenii este posibilă datorită protecției asigurate de americani, ceea ce le permite să cheltuie mai puțin pentru apărare și mai mult pentru beneficii sociale. Dar e puțin probabil ca această situație să continuie la nesfîrșit. Pentru că, se întreabă Robert Kaplan, “de ce ar trebui America să apere un continent care nu este interesat să se apare singur?”

Nici aceste fracturi transatlantice și nici acest gen de divergențe pe tema cheltuielilor militare asumate de către membrii NATO nu sunt noi. În timpul războiului din Irak divergențelele au căpătat, în unele cazuri, chiar o expresie publică explicită. Însă de această dată atît miza aflată în joc, respectiv arhitectura de securitate din Europa, cît și contextul politic din America precum și cel din interiorul Uniunii Europene sunt diferite. În plus, ecuația geopolitică din acest moment, în special ascensiunea Chinei, este și ea cu totul alta. Iar schimbările sunt, în general, în defavoarea Occidentului.

Sentimentele anti-americane sunt adînc înrădăcinate într-o serie întreagă de state din vestul Europei, cu precădere în Germania. Mai ales la nivelul elitelor, după cum relevă o cercetare recentă intreprinsă de Chatham House*. În ciuda faptului că refacerea postbelică a vechiului continent, prin Planul Marshall, consolidarea democrațiilor liberale, în ultimă instanță reunificarea germană, au fost toate posibile doar datorită implicării active Statelor Unite, o bună parte a acestor elite, în majoritate de stînga, au cultivat constant, timp de zeci de ani, un virulent discurs anti-american. Un jurnalist de la influentul săptămînal Der Spiegel mărturisea, în perioada în care dezvăluirile lui Edward Snowden țineau capul de afiș în mass media, că simpla intenție de a-și face vacanța în America era ceva privit cu destulă ostilitate. De altfel, pe pagina în engleză a săptămînalului cel mai extins grupaj tematic (sunt 13 articole) este cel dedicat subiectului NSA: “Spiegel’s Top NSA Reports”. Există chiar și un ghid cu instrucțiuni (“Information for whistleblowers”) destinat celor care vor să contacteze, cu dezvăluiri, redacția. Oricît de sensibili ar fi nemții față de ideea de supraveghere electronică e totuși greu de înțeles de ce acesta rămîne grupajul tematic major la doi ani de la intrarea subiectului pe agenda publică (pînă acum cîteva săptămîni era, de altfel, singurul grupaj tematic de pa pagina în engleză!) în condițiile în care altele, precum Criza din Ucraina, Grecia și zona Euro, ISIS, Iranul, au o relevanță sensibil mai mare și pentru Germania și pentru Europa în ansamblul ei.

Pe cît de critice și de intransigente sunt elitele politice și intelectuale de stînga din Europa față de America pe atît de înțelegătoare sunt față de Rusia. Chiar și în contextul actualei crize din Ucraina. Ecologiștii europeni, foarte influenți în Germania, care se mobilizează exemplar atunci cînd, de exemplu, construcția unui drum afectază habitatul unor veverițe, nu sunt defel indignați atunci cînd oponenții lui Vladimir Putin sunt bătuți, li se afișează chipurile pe panouri publicitare cu eticheta de trădători sau, ca în cazul lui Boris Nemțov ori Anna Politkovskaya, sunt chiar asasinați. De altfel nu s-au mobilizat cine știe ce “verzii” europeni nici măcar atunci cînd Vladimir Putin a dispus arestarea 30 de activisti Greenpeace care protestau împotriva unor foraje petroliere rusești în Oceanul Arctic. E interesant că, din motive de data aceasta mai degrabă pragmatice decît ideologice, poziții cel puțin ambigui față de agresiunea rusească din Ucraina s-au manifestat și în estul continetului. În Ungaria sau în Republica Cehă, al cărui premier a declarat la un moment dat ca o prezenta a militarilor americani pe teritoriul tarii sale i-ar aduce aminte de invazia din 1968 în timp ce considera drept “legitime” interesele Rusiei in Ucraina.

Între timp, în Germania s-a impus la nivelul cercurilor politice si de afaceri o nouă sintagmă: “Russlandversteher”, adică să înțelegem Rusia. Aproape jumătate dintre germani găsesc justificări pentru acțiunile Moscovei în Ucraina, inclusiv anexarea Crimeei, și cred că sprijinul Washingtonului pentru guvernul de la Kiev este o provocare la adresa Kremlinului. Iată, un alt titlu recent, tot din Der Spiegel, relevant pentru această manieră de a vedea lucrurile: “Belicozitatea generalului Breadlove (comandantul forțelor ameriane din Europa) / Berlinul este alarmat de poziția agresivă adoptată de NATO în privința Ucrainei”. Și noi care credeam, greșit, că în Ucraina Rusia este agresorul! Pentru a fi corecți trebuie să spunem că săptămînalul Der Spiegel, menționat anterior, a publicat și articole critice față de Rusia (ex: “Russia Is Losing Its Political Morals”) sau altele în care a descris pe larg maniera în care operează propagandă Kremlinului în Germania. Însă e evidentă la nivelul redacției o componentă substanțială ostilă Americii.

Efortul de propagandă rusească pare să fie eficient. Mai ales în Germania unde Moscova a concentrat resurse semnificative. La Berlin “agentia video” Ruptly, parte din grupul RT (fostul Russia Today), care are peste 100 de angajați, alimentează cu știri și clipuri video mass media germană și cultivă asiduu analiști care sunt invitați să comenteze subiecte de politică externă de către principalele canale de televiziune germane. Pe de altă parte, nu doar în Germania ci și în alte țări occidentale, în hoteluri canalele de știri RT (în engleză și spaniolă) ca și cele chinezești sunt generos incluse în grilele TV disponibile în camere în timp ce CNN-ul mai dispare uneori din ofertă.

Faptul că, dincolo de maniera în care intrepretăm evenimentele care au dus la căderea lui Viktor Ianukovici, și președintele Petro Poroșenko și guvernul Iatseniuk, se bucură de o deplină legitimitate conferită de alegeri apreciate, spre deosebire de referendumul din Crimeea, drept libere si corecte nu pare să conteze prea mult. Ideea inoculată cu tenacitate de Moscova, aceea că o clică fascistă a pus mîna ilegal pe putere la Kiev, o regăsim adesea prezentă în discuțiile cu cetățeni occidentali. Așa că nu ar trebui să fim surprinși că doar 44 de procente dintre germani cred că țara lor ar trebui ancorată ferm în alianța occidentală în timp ce 49 de procente (ponderea este dublă în partea de Est) sunt de părere că Germania ar trebui să acționeze mai degrabă ca un intermediar între Rusia și Occident. În condițiile în care propaganda agresivă a Moscovei a devenit un subiect extrem de preocupant în capitalele europene, în cursul unor discuții avute recent la Berlin cu analiști de politică externă germani, am auzit, din contra, păreri că mass media occidentală este cea părtinitoare și nedreaptă față de Rusia. Această posibilă distanțare a Germaniei de spațiul occidental îl îngrijorează serios pe reputatul istoric german August Winkler care în consideră pe Vladimir Putin “patronul forțelor reacționare” din Europa.

Recenta decizie a Marii Britanii de a ignora opoziția Washingtonului alăturîndu-se inițiativei Chinei de a înființa AIIB, o bancă destinată unor proiecte de infrastructură din Asia dominată de Beijing, decizie care a declanșat o reacție în lanț asemănătoare în rîndul majorității aliaților americani din Europa si Asia, a introdus un alt element iritant în relațiile transatlantice. Iar momentul nu este deloc potrivit. Este vizibil înteresul în scădere al Americii față de Europa. Declarațiile lui Obama la adresa Moscovei pot fi înșelătoare pentru că implicarea reală a Statelor Unite este extrem de limitată în ciuda acuzațiilor vituperante ale propagandei rusești. Pe lista de priorități a Departamentului de Stat criza din Ucraina nu este nicidecum pe primul loc. Subiecte ca Iranul, ISIS și China se află în orice caz în fața acesteia. În trecut Statele Unite s-au implicat direct în toate crizele de securitate de pe vechiul continent. De exemplu în Transnistria. Dar a decis acum să nu se implice deloc în negocierile de la Minsk, o chestiune net mai importantă, cu consecințe majore asupra întregii arhitecturi de securitate europene, delegînd rolul de prim solist Angelei Merkel. Pînă la urmă așa numitul format Normandy s-a redus la o negociere între Germania (cu Franța în rol de însoțitor, pentru a da un aer european discuțiilor) și Rusia, Kievul rămînînd doar să ia act, în final, de ceea ce s-a hotărît peste capul său. Rezultatul s-a văzut. După cum sublinia Vladimir Socor într-un articol apărut în Wall Street Journal ** rușii au obținut cam tot ce ce și-au dorit, inclusiv dreptul de veto implicit asupra oricări apropieri în viitor a Ucrainei de Uniunea Europeană.

Robert Kaplan remarcă faptul că inapetența lui Barack Obama de a se implica mai serios în conflictul cu Rusia nu se explică doar prin maniera precaută în care președintele abordează în general chestiunile de politică externă ci este expresia unei mutații graduale în Statele Unite privind relația cu Europa. “Elitele cu strînse legături tradiționale în Europa care au influențat pînă acum politica externă americană sunt înlocuite de altele de extracție asiatică sau latin americană care au alte priorități afective”. Această tendință se suprapune peste o alta în care Asia devine, din punct de vedere economic, tot mai importantă pe plan global iar ascensiunea Chinei introduce provocări suplimentare majore pentru America, inclusiv pe dimensiunea militară.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro