Reportaj: Moartea stupida a unui prieten drag

Stau pe holul spitalului judetean si astept, de trei ore, un semn de bunavointa, de la doctori. Prietenul meu e internat de zece zile, la sectia cu trei litere, ATI. Terapie intensiva, unde sunt adusi bolnavii in coma. Vizavi de mine e o doamna mai in varsta, cu caciula de blana de vulpe alba, cum se purta pe vremuri. Femeia e agitata, e inlacrimata, e disperata, caci sotul i-a fost adus in acea dimineata tot la sectia cu trei litere, in stop cardiac. Pe sotul ei si pe prietenul meu ii leaga ceva, acum. Tuburile de oxigen prin care sunt mentinuti inca in viata. Sunt doi pacienti „intubati”, al caror spirit pluteste intre doua lumi. Pe mine si pe doamna cu caciula de blana de vulpe polara ne leaga durerea si o licarire nemarturisita, de speranta.

Femeia vorbeste din nou la telefon. Aceeasi poveste, aceleasi suspine si lacrimi. Dupa un infarct, pe sotul ei l-a luat salvarea, caci in elicopterul de Timisoara n-a mai apucat sa-l urce. „A intrat in stop cardiac, draga, nu l-au mai urcat pe elicopter. Si doar nu era bolnav, draga, n-o fumat, n-o luat pastile, n-o fost la spital in viata lui. Eu eram aia mai bolnavicioasa. Mai bea si el cate o rachie, draga, poate doua, da’ n-o exagerat niciodata”. Doamna isi repeta povestea la telefon, de cateva ori. O suna rudele, cunoscutii. Mai suna si ea. O inteleg, e necajita, e disperata. Afara zapada e mare, abia-abia a razbit cu masina, de la Lipova, la Arad.

• RMN

Eu am venit la spital, pe la 8 dimineata, cu un scop precis. Voiam sa solicit doctoritei de salon trimiterea pacientului la test RMN, o scanare detaliata a corpului, care poate ca ar fi precizat diagnosticul. Dupa multe povesti de la „apartinatori” si vecini, ca si dupa lecturarea pe furis a istoricului incomplet al evenimentului, consemnat in foaia de observatie a pacientului care nicicum nu ti se pune de buna voie la dispozitie, reconstituisem, in sfarsit, ce s-a petrecut in ziua accidentului. Iar premisa de la care plecau doctorii mi se parea falsa, sau macar superficiala. Mie si altor prieteni cu care am vorbit ne-a devenit clar ca a cazut si s-a lovit la cap.

In fata cazii de baie din locuinta era umed, era alunecos. Poate ca se scursese apa, de la dusul pe care il terminase si se pregatea de barbierit. Poate ca apa se scurgea de la o teava care nu era etansa. Poate ca ceva l-a surprins sau l-a speriat. Nu stim. Mama, aflata dupa spusele ei in camera de alaturi, ar fi auzit „o tupaitura” si s-a dus sa vada ce s-a intamplat. Femeie batrana, cu cancer depistat anul trecut, la plamani. Prima reactie a ei a fost sa fuga si sa le spuna la vecini.

Un vecin cu mai multa prezenta de spirit a chemat SMURD-ul. Acesta a venit repede, s-a zis apoi. Cat a durat totul? Vreo douazeci de minute, cu tot cu povestile la vecini. Pe prietenul meu l-au scos din cada, unde zacea prabusit transversal, cu dosul capului proptit de peretele de faianta a baii. In cazatura, savoniera fixata in perete s-a rupt.

L-au scos cu greutate din cada, era un om masiv. O vecina i-a luat pulsul la picior, pana sa vina Salvarea, si zice ca il avea. Alta vecina, o doamna trecuta de 70 de ani, povesteste de un asa-zis diabet, pe care prietenul meu l-ar fi avut. Il stiam bine, diabet n-a avut niciodata si nici vreun semn aferent. Imi zic si eu in gand, ca doamna cu caciula de vulpe: „N-a fost in viata lui la spital”. Si chiar ca n-a fost, iar usoara hipertensiune si-o tinea cu pastilele luate zilnic, complet sub control.

O intreb pe vecina, de unde deduce treaba cu diabetul. „Pai ii aduceam maica-sii zahar de diabetici, de la unguri. Din acela de care iau si eu”. O rog sa-mi arate si mie o cutie de zahar de diabetici si imi scoate repede din dulap o zaharina obisnuita, de pus in cafea. Pe scara blocului unde locuia prietenul meu, in ultima vreme ingrijindu-si mama bolnava, diagnosticul era clar. Cu inima, cu diabetul. Telefoanele zbarnaiau, tot cartierul primise de veste. Era cunoscut si om tanar, de 51 de ani, lucra la un concern international de logistica.

Cred ca nu gresesc cand spun ca toti prietenii il iubeau, iar colegii il apreciau profesional. Avea peste trei decenii de experienta in bransa, a ramas „pe baricade”, supravietuind – modest financiar, insa in profesia vietii lui – si valurilor post-decembriste, si tavalugului privatizarii, iar apoi al integrarii intr-un concern international. Cu o bonomie rara, trecea peste nervi, conflicte, frecusuri. Cu capul lui rational, reusea sa aduca ordine si echilibru, in miezul celor mai mari valtori. De multe ori mi s-a parut ca prietenul meu e „o enciclopedie ambulanta”. Mai cu seama in sport, pe care fizicul lui mai greoi nu i-a permis sa-l traiasca in deplinatatea lui, decat la meciuri sau la televizor.

Pe holul dintre chirurgie si ATI a inceput sa fie circulatie mare. Dupa raportul de garda, se intrase pe sectii, s-au facut vizitele la salon. De dimineata am reusit sa o acostez, cu tupeu, caci altfel nu mai mergea, pe doctorita sub comanda careia se afla prietenul meu. Am rugat-o sa ia in considerare si ipoteza loviturii la cap, nu doar „inima si diabetul” proferate de „apartinatori” si vecini. La doua zile dupa internare, pacientul trecuse prin tomograf, insa cam atat. Din rezultatele de la CT, chiar si mie, ca novice in ale medicinei, mi-a sarit in ochi un text: „edem cerebral difuz”. Acesta putea ascunde „hiba la cap”.

Cu o seara inainte, fusesem din nou in vizita la bolnav, si pentru a-mi verifica ipoteza cu traumatismul cranian, mi-am strecurat o mana sub capul sau proptit de perna. Am simtit o pojghita groasa, lipita de par si de o cicatrice din teasta, cam la nivel de cerebel. Atunci l-am solicitat si pe medicul de garda, sa constate ce constatasem si eu. Tanarul cu ochelari m-a privit de la inaltimea celor peste 1,80m ai sai si n-a catadicsit un gest, decat o remarca: „A, da, are un cucui”. Facand stanga imprejur, imi mai arunca peste umar: „Voi comunica doctoritei de salon ipoteza dumneavoastra, maine, la raportul de garda, caci nu ma pot baga peste ea”.

„Pai nu te poti baga, insa omul e pe duca”, ma revoltam in gand. Intelegeam ca exista ierarhii in spital si bolnavi arondati unui medic, deci implicit priceperii profesionale a acestuia, de care depindea viata lor. Insa ce nu intelegeam era de ce, de noua zile, bolnavul meu cu lovitura la cap nu fusese trimis la analiza RMN (prin rezonanta magnetica nucleara). Aceasta tehnica de scanare a corpului si a creierului ar fi adus poate claritate, s-ar fi putut eventual vedea daca a fost vorba de vreun hematom intracranian ascuns, provocat de traumatism, si care poate ca ar fi putut fi operat de urgenta.

Ipoteza mea, dupa reconstituire si consultari mai mult sau mai putin de specialitate, era ca un accident stupid, o lovitura la cap, era ceea ce a provocat ulterior stopul cardio-respirator.

Prietenul meu „se trezise” si iesise din coma inca din a doua sau treia zi de dupa internarea la ATI. Nu stiu exact, caci mi-au trebuit si mie trei zile pana sa-mi dea concediu si sa ma urc pe avion. Paralizat nu era, la palpare functionau reflexele motrice. Se stramba daca ii frecai nasul sau fruntea, din cand in cand tusea. Ochii i-a tinut larg deschisi, insa nefixati pe obiect, cateva zile in sir.

Insa, pentru ca devenise agitat si „si-a muscat limba”, incepusera sa-l sedeze si-atunci ochii i se deschideau rar si putin. Daca nu devine „donator de organe”, va fi „un proces lung si greu”, imi spusese in trecere doctorita de caz. „Poate sa ramana leguma”, a mai adaugat ea. Sigur ca poate, daca chiar nu se face nimic. Cu vitamine, perfuzii si Perfalgan nu cred ca scoti pe nimeni din neant.

• ATI

ATI-ul e o „sectie rapida”. Acolo pacientii vin si pleaca un-doi. Unii pe sectii, altii la subsol, unde e morga si Kuki, specialistul in pompe funebre si pregatirea trecerii peste pragul dintre lumi. ATI-ul din spitalul unde l-am internat pe prietenul meu – o cladire veche de pe vremea lui Ceausescu si vag renovata prin interior -, e o sectie cu reguli si fara de ele, dupa cum am putut insasi vedea, in cele sapte zile in care m-am perindat prin ea de doua ori pe zi, in orele de vizita si chiar in afara lor.

Vizitatorii isi trag peste bocancii plini de zapada sau noroi niste „botosei” albastri, dintr-un material subtire si transparent, iar peste paltoane isi arunca un fel de plasa verde, un halat ca o foaie de ceapa, care nu acopera si nu protejeaza de nimic. Vizitatorii sunt si ei bolnavi, raciti, ca e iarna grea. Se intra cu virusi in saloane, unii sunt lasati cadou. De mediu antiseptic nu poate fi vorba. „Daca scapa, exista riscul de infectii, caci vedeti si dumneavoastra ce conditii avem, in care nu-i putem izola pe bolnavi”, spusese la prima discutie, doctorita de salon.

De izolat nu-i puteti probabil izola, am gandit eu atunci. Insa macar ati putea acoperi gaura mare, de vreun metru, care se deschidea in tencuiala peretelui de salon. Daca bolnavului nu aveti sa-i administrati vitaminele si paracetamolul perfuzabil decat daca i le cumpara cineva de la farmacie, daca n-aveti sapun si saltele speciale contra formarii de escare, intelege lumea. Doar „sistemul sanitar e de vina”, cum imi striga in gura mare, revoltat, prietenul din copilarie al prietenului meu, care lucreaza la stat si stie ce zice.

Ceea ce eu insa nu am inteles, este cum o asistenta neindemanatica sau neinitiata, secondata de un infirmier, sunt lasati sa „se joace”, sa faca experiente pe butoanele aparatelor de masuratori medicale conectate la pacient. Lipsa de instruire, neprofesionalism. In „salonul cu legume”, oricum nu carteste nimeni.

• FIN

La ora 11.45, o asistenta imi spune ca s-au facut hartiile pentru Euromedica, laboratorul special care da RMN-ul pe loc. „Dar stiti ca-i cu coplata, 200 de lei”. Nu stiam, dar nu ma interesa. As fi dat oricat, sa-l vad pe prietenul meu comentand din nou un meci, macar la televizor, daca nu in tribuna. La 12.00 incepea ora de vizita, in care puteai intra la bolnav. N-am putut intra, caci tratamentul unei alte paciente nu se terminase. Am intrat pe la 12.30 si m-am repezit la pat.

Bolnavul meu era vanat la fata, cu broboane mari de sudoare, pe frunte. Mi s-a spus ca are 39,6 temperatura. La ora 15.00, urma sa-l duca cu masina la laborator. Spre stupefactia mea, aflu ca-i vorba de un laborator din Timisoara, la 50 de km. Incerc sa intreb de ce nu-i dus in oras, la Arad. Nu aflu de ce, mi se spune din nou, despre coplata. Spun ca nu asta-i problema, ci daca pacientul, in starea critica in care se afla, poate suporta un astfel de drum, pe sosele inca inzapezite. „Pai il duc si il aduc inapoi, cu analizele”, mi se zice. „Iar daca e nevoie de o interventie neurochirurgicala de urgenta, ce se face?”, mai intreb eu. Se da din umeri, asistenta e depasita de intrebare. Stie doar ca hartiile i-au fost facute pentru Timisoara.

Ies val-vartej din salon si incerc sa-mi organizez un transport in urma Salvarii, care nu ia straini, la Timisoara. Trag o tigara pe jumatate, in curtea spitalului. Ma reintorc in salon, la usa caruia fusesera scosi toti vizitatorii, printre care si colegi de-ai bolnavului meu. Intreb ce s-a intamplat, mi se spune ca tocmai il resusciteaza. Minutele care se scurg mi se par ore. Dupa un timp pe care nu l-am putut masura, iese o infirmiera si spune ca prietenul meu a decedat.

Chipul lui acum lipsit de viata era inundat, pe partea dreapta, de un hematom imens. Ii pleznise o artera in cap, in urma tensiunii intracraniene si a edemului cerebral difuz, care semnalizase traumatismul la cap? Nu vom sti niciodata. Caci doctorita de salon, venita sa constate decesul, mi-a zis doar ca ramanem intr-o dilema, ca aceea despre „cine a fost mai intai, oul sau gaina?”. Adica a avut un stop cardio-respirator si apoi a cazut si s-a lovit la cap, sau viceversa? Eu nu am cum sa stiu, caci nu sunt medic. Insa daca eram si juram pentru om, poate ca faceam tot posibilul sa aflu, in timp util.

Pe holul dintre chirurgie si ATI e plin de oameni necajiti. Printre ei fac slalom medici, asistente brat la brat palavragind in pas de melc, brancardieri care poticnesc in viteza paturi mobile cu proaspetii operati: batrani, adulti, multi copii. Pe prietenul meu l-au scos din salon acoperit cu un cearceaf. Il mai ating o data, inainte sa-l urce in liftul care coboara la subsol.

Doamna cu caciula de vulpe polara se uita la mine, cu compasiune. Se gandeste si ea la al ei, „care n-a fumat, n-a luat pastile si n-a fost in viata lui la doctor. Doar o rachie-doua, mai bea si el”. Acum nu mai bea, caci era „intubat” si inconstient. Inca in viata.