Revoluția română a început pe 15 decembrie 1989, nu pe 16 decembrie. Miza maghiară

Comunicatul ministrului Apărării Naționale cu ocazia trecerii a 31 de ani de la declanșarea revoluției face referire la „16 decembrie 1989, în Timișoara, unde a început lupta pentru libertate și democrație a românilor după decenii de dictatură comunistă”. Mesajul președintelui Iohannis privind cei „31 de ani de la declanșarea revoluției” a fost transmis pe 16 decembrie a.c. Nu continui exemplele. Demnitarii care vorbesc în numele autorităților publice identifică, toți, ziua începerii revoluției cu 16 decembrie 1989. Exceptând unii revoluționari din Timișoara (vezi aici), presa largă și diferitele organizații civice interesate de subiect au mutat începutul Marii Răsturnări cu o zi mai târziu decât cea reală.

Totuși, ziua de început a revoluției române este 15 decembrie 1989. La un moment dat a fost propusă drept primă zi a Revoluției, ziua de 14 decembrie 1989, când un grup de ieșeni (între ei Valentin Odobescu, Ștefan Prutianu, Ionel Săcăleanu, Cassian Maria Spiridon, Aurel Ștefanachi, Vasile Vicol) planificaseră o manifestație anticomunistă. Securitatea a aflat, iar în dimineața zilei fixate inițiatorii au fost arestați. Ulterior, pe fondul evenimentelor de la Timișoara, au avut loc alte razii și au fost reținute și alte persoane.

Bravii ieșeni merită toată admirația pentru curajul lor, dar planul eșuat, „non-evenimentul”, nu putea avea reverberații care să ducă la căderea regimului. Cu totul alte consecințe au avut evenimentele din ziua de 15 decembrie 1989, din Timișoara. Între solidarizarea românilor și maghiarilor în apărarea lui László Tőkés și ce s-a întâmplat pe 16 decembrie, apoi pe 17 decembrie etc. există o legătură de cauzalitate directă. În descrierea lui Corneliu Vaida (interpretul-translator al primilor jurnalişti străini ajunși în oraş), trecerea de la o zi la alta arată astfel: 15 martie – enoriașii au vegheat în fața bisericii din Piața Maria pentru ca pastorul să nu fie mutat; 16 decembrie – protestul de solidaritate cu Tőkés s-a transformat într-o manifestare anticomunistă” (Mediafax, 15 decembrie 1989).

În seara de 15 decembrie, în fața locuinței lui Tőkés, se strânseseră circa 1000 de oameni cu lumânări aprinse, care cântau „Deşteaptă-te, române!”. Tot în Piaţa Maria, atunci, au avut loc primele altercaţii între protestatari şi securişti asistați de miliţieni. Înfruntarea a continuat a doua zi când, de dimineață, s-au adunat din nou credincioși în fața casei lui Tőkés. Citez pe unul dintre participanți, Mihoc Danilă, baptist: „În dată de 16 decembrie orele 09 dimineață au început să se adune oamenii în preajma locuinței pastorului Tőkés, la chemarea acestuia, întrucât îi era teamă că va fi evacuat din locuință. Pentru început s-au adunat numai credincioși, printre care m-am aflat și eu. Cu toții am hotărât să ne opunem acelei evacuări care urma. Pastorul Duhulescu a venit și el cu o cameră de luat vederi la casa care era împânzită de securiști, care, la rândul lor ne fotografiau și ne filmau. În jurul orei 11.00 a apărut Moț și secretarul II Rotărescu care au început să tune și să fulgere împotriva noastră, cei care eram adunați, deși eram pașnici, sătui de vorbele acestora am început să huiduim, asta pentru că ei reprezentau pe cei care ne infometau” (aici).

O reabilitare

În volumul de maximă onestitate și rigoare, Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989 (numit de Armand Goșu „cea mai recentă și completă istorie a Revoluției din Decembrie 1989” – aici), autorii, Andrei Ursu și Roland O. Thomasson împreună cu Mădălin Hodor așează evenimentele din 15 decembrie 1989 în justa lor lumină. Acestea ar fi prima zală dintr-un lanț cauzal finalizat cu fuga lui Nicolae Ceaușescu și instaurarea noii puteri. „O zi a revoluției” este o zi din această înșiruire de fapte care s-au antrenat unul după altul până la victoria revoltei împotriva regimului. Zilele revoluției sunt legate prin contiguitate și cauzalitate.

Este meritul acțiunilor lui Andrei Ursu și al cărții semnate de el alături de Roland O. Thomasson împreună cu Mădălin Hodor de a fi întors spre cercetare rechizitoriul mistificator al Secției Procuraturilor Militare de acum un an. Procurorii eliminaseră dintre responsabilii pentru crimele revoluției tocmai Securitatea, dând evenimentelor o interpretare degradantă. Conform rechizitoriului făcut public în 2019, victimele, ucișii sau răniții, „au pățit-o” din cauza luptelor fraticide. Revoluționarii și militarii s-au împușcat intre ei „ca proștii”. Această teză asfidătoare a Secției Procuraturilor Militare, promovată timp de 30 de ani de Iulian Vlad – cât a trăit – și șefi ai fostei instituții de represiune cu voce și condei, se bucură mai departe de o largă popularitate. Or, justa așezare a istoriei are în acest caz o miză considerabilă. Cunoașterea și afirmarea adevărului cu privire la cele întâmplate în decembrie 1989 face dreptate victimelor, oameni curajoși, nu aiuriți. Este reabilitat, astfel, momentul fondator al democrației românești.

Cei trei autori nu au făcut un efort explicit să reabiliteze și ziua de 15 decembrie 1989, întrucât considerau ca un fapt general acceptat de istoriografie că scânteia Revoluției române a constituit-o manifestația de solidaritate cu pastorul László Tőkés. Din contră, instituțiile și opinia publică din România au eliminat din istoria Marelui Eveniment Fondator tocmai acțiunea colectivă din 15 decembrie 1989. Cum a fost posibilă o deturnare a narațiunii istorice atât de flagrantă, cu atâți de mulți martori?

Miza eludării zilei de 15 decembrie 1989

Antagonizarea românilor și maghiarilor a fost una din temeliile regimului Ceaușescu. Desigur, complicatele raporturi dintre cele două popoare țin de o istorie lungă și încărcată. Dacă România și Ungaria ar fi devenit la sfârșitul Războiului două democrații, probabil ar fi urmat calea reconcilierii precum au făcut-o Germania și Franța. Național comunismul a blocat reconcilierea punând în loc un program asimilaționist. Politica antimaghiară a vizat solidarizarea populației românești cu un regim pe care altfel îl detesta. Într-o scrisoare trimisă Europei Libere în anul 1988, un ascultător formula cu o tulburătoare expresivitate sensul acelei politici:

„Nu poziţia noastră faţă de unguri implică prin\u001Fcipalul pericol, domnule Vlad Georgescu, ci poziţia noastră faţă de noi înşine, faţă de naţiunea română. Mitocănia meschină a aşa numitei politici naţionale este doar reversul complet al regimului de la Bucureşti şi măsurile deschise sau ascunse care sînt luate împotriva minoritarilor reprezintă bacşişul cu care ar vrea să ne cumpere dl Cea\u001Fuşescu. […] Nu sîntem în stare de cea mai minimă solidaritate cu minoritarul nostru, căci nu mai sîntem de mult în stare să fim solidari cu noi înşine. Periclitată este nu numai fiinţa naţională a minoritarului, grav periclitată este şi propria noastră fiinţă naţională. Cele două fenomene sînt împletite tragic, se determină reciproc. (Scrisoarea semnată de „Valahus Aviator” poate fi găsită integral în volumul M. Berindei, G. Andreescu, „Ultimul deceniu comunist. Scrisori către radio Europa liberă.II.1986-1989” (Polirom, 2014)

Antimaghiarismul dejist după 1956 și cel ceaușist în toți anii când „geniul Carpaților” a condus țara au oferit celor două comunități, zeci de ani, satisfacții șovine și au amplificat frustrări. Ceva s-a schimbat totuși la sfârșitul deceniului IX. În ciuda reușitelor propagandei antimaghiare, ultimii ani au fost martorii unor solidarizări din ce în ce mai eficace între români și maghiari: În 1985, un apel redactat de Géza Szőcs și de Dorin Tudoran, contrasemnat de Carol Király și Marius Tabacu, se adresa ONU pentru ca organizația mondială să deschidă o anchetă internațională asupra situației minorității maghiare din România. Anul următor apărea un program dedicat respectării drepturilor minorităților semnat de „Acțiunea Democratică Română” și de „Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului” (constituită din 5 membri PNȚ). Începând cu anul 1987, autoritățile de la Budapesta acceptă tacit pătrunderea în Ungaria a unui aflux de refugiați fără precedent. La sfârșitul anului 1988, în Ungaria se găseau peste 20.000 de refugiați din România. Între ei, 1000 de etnici români se bucurau de diferite forme de asistență. La 6 iunie 1989, la Budapesta oameni politici unguri și cunoscute personalități ale exilului români au semnat o declarație istorică privind modelul de complementaritate și de pluralism cultural şi religios al Transilvania. În luna decembrie 1989 a fost finalizat sub egida ONU, Raportul Voyame, care condamna România pentru încălcarea drepturilor omului. Rezoluția care deschisese investigațiile fusese adoptată cu contribuția lobby-ului maghiar.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro