România, încotro?

Geaba încearcă preşedintele Băsescu să ne liniştească. Că avem nu ştiu câte centuri de siguranţă, că suntem bine pregătiţi să facem faţă crizei, ba una, ba alta…

Jeffrey Franks, seful delegatiei Fondului Monetar International in Romania, ne spune ca “Romania se îndreapta spre furtuna”. Cum nu poate fi bănuit de necunoaşterea realităţilor economice sau de parti-pris-uri dâmboviţene, avertismentul trebuie privit cu toată atenţia.

Theodor Stolojan spune, la rândul său, ca datoria externa a României, de stat şi privată, de circa 97 miliarde de euro, reprezintă „un risc enorm pentru Romania, in conditiile de turbulente care exista astazi pe pieţele financiare internationale. Orice blocaj pe aceste piete ne pune in situatia de a plati niste dobanzi foarte mari la aceasta datorie externa sau de ajunge la o fuga a capitalurilor greu de stapanit ”. Al doilea mare risc, spune în continuare Theodor Stolojan, îl reprezintă situaţia sectorului bancar din România, iar al treilea este legat de ce se întâmplă cu zona în care Romania are cea mai mare parte a exportului, respectiv zona euro, in special Germania şi Italia. Rezerva de valută a BNR s-ar putea spulbera în câteva săptămâni, în cazul în care aceasta s-ar decide să menţină cursul de schimb.

În urmă cu ceva timp îmi exprimam convingerea, împreună cu alţi comentatori (Ruxandra Hurezean, de exemplu), că România are nevoie de un proiect de ţară al său, care să-i valorifice potenţialele naturale şi geostrategice. Preşedintele Băsescu s-a declarat împotriva ideii, considerând că proiectele României sunt proiectele UE, care sunt şi finanţate. Da, dar mai trebuie şi absorbiţi aceşti bani. Pentru România, misiune imposibilă.

Iată că evoluţia evenimentelor nu-i dă dreptate presedintelui Basescu.

Proiectul UE şi al zonei euro se dovedeştepe zi ce trececa având fisuri profunde, nebănuite în urmă cu un an-doi. UE s-a născut dintr-o idee nobilă şi generoasă, să ne unim forţele umane şi resursele materiale pentru a trăi cu toţii mai bine.

Naşii proiectului UE n-au prevăzut un lucru. Cârdăşia dintre bancheri şi unii politicieni, care a făcut ca ideea să moară înainte de a deveni realitate. Trocul a fost următorul: bancherii au dat bani politicienilor să câştige alegerile prin mită electorală (14 salarii, 14 pensii, ajutoare sociale pentru oricine cere), primind la schimb acces la bugetele publice, titluri de stat, capitalizări din bani publici în caz de nevoie, bonusuri grase, etc. Să nu fi ştiut bancherii şi poticienii situaţia către care se îndreaptă Grecia, Italia, Spania, Portugalia? Ba bine ca nu. Ştiau foarte bine, dar nu le-a păsat. La o adică îşi luau catrafusele şi banii şi decolau spre destinaţii sigure.

Trocul n-avea cum să funcţioneze prea mult timp. 45.000 de miliarde de euro, nivelul datoriilor suverane ale statelor, reprezintă tumoarea care a cangrenat, încet dar sigur, economia mondială, până la metastază.

Acum dau cu toţii din colţ în colţ. Cu ochii la steagurile cu însemne comuniste agitate de demonstranţi în piaţa Syntagma din Atena.

Un colaps al zonei euro este iminent, existand un risc important de ruptura in aceasta regiune a Europei, prezice renumitul economist Nouriel Roubini. Cunoscutul economist american spune ca zona euro se afla intr-un proces de fărâmiţare, iar viitorul restului lumii risca sa intre in colaps.

Englezii se felicita ca nu s-au grăbit să adere la zona euro, ba mai mult, se aud voci care propun ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană.

Fostul ministru de Externe al Germaniei din perioada 1998-2005, Joschka Fischer, sugereaza intr-un articol publicat pe Project Syndicate faptul ca Europa a ajuns sa nu aiba decat doua variante: ori isi institutionalizeaza propriul guvern, in cadrul unei uniuni care poate fi numita Statele Unite ale Europei, ori continua inevitabila destramare, incercand sa parcurga un drum imposibil, numai cu pasi mici.

În acest context internaţional dificil, ce poate face România?

O altă cârdăşie malignă, cârdăşia politicienilor cu firmele clientelei trebuie oprită. Aici se arată cum 300-400 de firme la nivel naţional şi câteva mii la nivel local căpuşează de zor bugetele naţionale şi locale, cu acordul interesat al politicienilor locali şi centrali, a elitelor de pradă transpartinice. Situaţia este prezentată, inclusiv de către preşedinte, ca un blestem de neevitat, ca o realitate imuabilă: „aceştia sunt parlamentarii noştri, buni, răi, alţii nu avem, cu ei trebuie să trecem prin criză”.

Nu că preşedintele nu ar avea soluţii. De exemplu, se putea lepăda de PDL, accepta căderea repetată a guvernului, eventual alegeri anticipate. Incă are multă influenţă în zona politică, pentru a putea provoca astfel de schimbări. De ce n-o face? Ar trebui să ne lămurească cândva.

Până şi reforma în educaţie şi formarea profesională, care pornise pe o lege nouă, s-a blocat pe la 40% din ce trebuia să schimbe. „Nu s-a putut mai mult” spun cercurile apropiate puterii. Adică, cum nu s-a putut? Clientela şi sponsorii au spus stop. Dacă mai continuaţi, câştigaţi alegerile fără noi şi fără banii noştri. Mesajul a fost inţeles, iar reforma s-a oprit.

Iata aici provocările cărora trebuie să le facem faţă:

• companiile de stat reprezinta o uriasa gaura neagra, iar pierderile anuale de zeci sau chiar sute de milioane de euro ale SNLO sau CFR nu mai pot fi tolerate;
• avem in continuare prea multi bugetari, iar atât timp cât numarul lor nu se reduce semnificativ, revenirea la salariile de dinainte de iulie 2010 va rămâne un obiectiv greu de realizat;
• statul roman cheltuie anual 7 miliarde de euro cu achizitia de bunuri si servicii, suma din care cel putin 10-15% este deturnata prin acte de coruptie;
• lupta impotriva evaziunii fiscale trebuie sa continue, rezultatele obtinute pina acum fiind cel mult mediocre.

Ce-ar trebui să facă România? Să-şi reevalueze poziţia în raport cu realitatea politică şi economică internaţională. Dacă preşedintelui nu-i place conceptul proiect de ţară, să-i zică altfel, dar să ia iniţiativa unui grup de experţi care să creioneze drumul pe care mergem mai departe. Să răspundă la întrebări de genul:

• Ne  punem toate ouăle în coşul Uniunii Europene, sau ne diversificăm relaţiile economice, comerciale şi cu alte zone ale lumii?
• De ce se mută firme greceşti şi româneşti în Bulgaria, ce lipseşte României pentru a atrage firme străine?
• Ce a făcut Polonia de a reuşit să atragă fondurile europene şi noi nu?
• Unităţile economice de stat, pot fi făcute rentabile sau renunţăm la ele?
• Legea salarizării „unitare” a bugetarilor trebuie schimbată. Pentru că bugetarii nu sunt „unitari”. A-i plati altfel decât după performanţă şi rezultatele muncii e o prostie, pe care mediul privat nu o face.
• Cum se pot reduce cheltuielile de functionare a statului? Prin reducerea zonei de acţiune a banului public. De exemplu, de ce nu s-ar retrage statul din postura de intermediar financiar, prost şi furâcios, între furnizorii si beneficiarii sistemelor de educaţie şi sănătate, punându-i în contract direct? De ce nu privatizează-concesionează învătământul superior?