Sasha Zdanovych sau despre insuportabila povară a fragilității

Acum o lună, văzusem o postare disperată pe grupul UNIȚI PENTRU UCRAINA – Об’εднанi за Украiну – United for Ukraine, în care o mamă din Kyiv făcea un apel către întreaga comunitate să anunțe imediat orice informație despre un băiețel pierdut.

M-a tulburat chipul lui, nu-i reținusem numele, însă mi s-a încordat inima pentru el și mama lui. Ceea ce simte un părinte pentru propriul copil, fie el în orice fel de pericol, fie el cât de mic, este incomunicabil și intransmisibil. Un părinte nu poate vorbi și să fie înțeles, decât de un alt părinte. Orice încercare de înțelegere rămâne o abstracție, pentru cei care nu sunt părinți.Însă faptul de a deveni părinte produce o modificare metafizică în viața omului. Căci de la a-ți privi cu uimire copiii, neînțelegând de unde și cum au apărut, la a privi cu uimire la oricare alt om, este un salt pe care nu-l putem face, în mod straniu, decât post-factum. Doar devenind părinte, efectiv, poți deveni „părinte” și în alt sens, mai apoi. Veți spune că biologia ne poate explica cum se nasc copiii, cum sunt concepuți, și cum cresc ei din toate sucurile unui alt organism. Da, însă biologia nu va putea explica genealogia iubirii, nici întruparea ei într-un chip irepetabil, nici temporalitatea unică a prezenței acestuia și, mai ales, nici insuportabila durere a absenței.În mod incredibil, privirea care contemplă nevinovăția și minunea apariției unui om, a unui copil, alunecă ușor, plină de har și pe nevăzute, peste chipul oricărui alt om, peste chipul tuturor oamenilor, peste chipul întregii umanități. În acele momente privilegiate, oamenii pot realiza că iubirea nu e legată de sânge, de același sânge, ci că, fix pe dos, iubirea dezleagă de sânge, că iubirea face posibil saltul de la aproape la alteritate, și că miracolul iubirii între oameni este cel mai mare mister. De altfel, însuși Hristos a lăsat această poruncă, noua lege absolută: să vă iubiți unii pe alții așa cum și eu v-am iubit pe voi (Ioan 13:34-35).

Totul se leagă și dezleagă prin iubire. Însă dacă iubirea are darul de a uimi prezența prin prezență, ce este oare iubirea în absență? Cum se transformă iubirea prin absență, cum transformă iubirea absența?

Sau poate întrebarea aceasta e greșit pusă? Oare nu stau lucrurile invers, oare nu iubirea transformă absența? Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro