Schimbarea climei nu este un cui așteptând un ciocan

Mike Hulme este profesor de geografie umană, șeful Departamentului de Geografie al Universității Cambridge și membru al Colegiului Pembroke, Cambridge. Anterior, a fost profesor de climatologie și cultură la King’s College London (2013-2017) și climatolog în cadrul Școlii de Științe ale Mediului de la Universitatea East Anglia (UEA). Profesorul Hulme a făcut parte din Grupul interguvernamental al Națiunilor Unite privind schimbarea climei (IPCC) între 1995 și 2001 și a contribuit la cel de-al doilea și al treilea raport de evaluare al IPCC, care a primit Premiul Nobel pentru Pace în 2007. IPCC a apreciat activitatea profesorului Hulme printr-un certificat personalizat de recunoaștere a contribuției sale în cadrul acestei organizații.

Profesorul Mike Hulme a publicat un număr impresionant de articole și cărți. Dintre ultimele, citez: Why We Disagree About Climate Change, (Cambridge University Press, 2009), Weathered: Cultures of Climate (SAGE, 2017), Reducing the Future to Climate: a Story of Climate Determinism and Reductionism (Osiris, 2011), Can Science Fix Climate Change? A Case Against Climate Engineering (Polity, 2014). A editat și co-editat cărțile Climates of the British Isles: Present, Past and Future (Routledge, 1997); Climate policy options post-2012: European strategy, technology and adaptation after Kyoto (Routledge, 2005), Making Climate Change Work For Us: European Perspectives on Adaptation and Mitigation Strategies (Cambridge University Press, 2010). În 2013 a publicat Exploring Climate Change Through Science and in Society: An Anthology of Mike Hulme’s Essays, Interviews and Speeches (Routledge), care reunește multe dintre cele mai populare scrieri ale sale despre schimbarea climei de la sfârșitul anilor ’80 încoace. În ultimii ani, a editat/co-editat volumele Contemporary Climate Change Debates: A Student Primer (Routledge, 2020) și A Critical Assessment of the Intergovernmental Panel on Climate Change (Cambridge University Press, 2023). De asemenea, ca autor, a publicat Climate Change – Key Ideas in Geography, (Routledge, 2021) și Climate Change Isn’t Everything (Polity, 2023).

Din ultima carte am ales pentru cititorii români capitolul final, pe care l-am tradus cu acordul autorului și cu licența de publicare din partea Editurii Polity. Menționez că opera științifică a profesorului Mike Hulme este cunoscută în România numai indirect. Începând din 2016, am incluse referințe despre lucrările sale în multe din articolele mele de pe Contributors.ro, precum și în cărțile Mașina de răsucit idei incomode – Eseuri (aproape) incorecte politic (Editura Integral, 2019), Schimbările climatice – Un ghid (uneori) incorect politic (Editura Integral, 2020) și Climate Change, Torn Between Myth and Fact (Cambridge Scholars Publishing, 2021). Am inclus, de asemenea, referințe despre lucrările profesorului Hulme în două cărți aflate în curs de publicare: O voce în pustiu? O climă în schimbare, de la frică la fapte (Editura Trei, 2024), respectiv A Changing Climate, From Fear To Facts (Cambridge Scholars Publishing, 2024). – Constantin Crânganu

În urmă cu puțin peste 60 de ani, în februarie 1962, filosoful american Abraham Kaplan a fost invitat să țină discursul festiv la sfârșitul unei conferințe de trei zile a Asociației Americane de Cercetare Educațională. Aceasta a avut loc în orașul său natal, Los Angeles, și, după cum s-a relatat mai târziu, „punctul culminant al reuniunii de trei zile… a fost comentariul lui Kaplan privind alegerea metodelor de cercetare”.[1]

Kaplan era preocupat de faptul că oamenii de știință ar trebui să fie atenți atunci când își selectează metodele de investigare a problemelor de cercetare. Faptul că anumite metode se întâmplă să fie la îndemână sau că omul de știință se întâmplă să fie familiarizat cu o anumită metodă, nu reprezintă o garanție că metoda aleasă va fi adecvată pentru problema prezentată. Mai târziu, el și-a formulat gândirea ca fiind Legea Kaplan a instrumentului: „Dați-i unui băiețel un ciocan și va descoperi că tot ceea ce întâlnește are nevoie să fie bătut”. Într-o elaborare ulterioară a acestei legi, Kaplan a comentat: „Avem tendința de a ne formula problemele în așa fel încât să pară că soluțiile la aceste probleme necesită exact ceea ce se întâmplă să avem deja la îndemână”.

Ideea pe care Kaplan a formulat-o în 1962 a captat imaginația multora dintre cei din audiența sa. Alții au preluat ideea sa și au început să o generalizeze. Unul dintre ei a scris despre „tendința de adaptare a locurilor de muncă la instrumente, în loc de adaptare a instrumentelor la locuri de muncă”, în timp ce psihologul Abraham Maslow a condensat avertismentul lui Kaplan astfel: ‘Presupun că este tentant, dacă singura unealtă pe care o ai este un ciocan, să tratezi totul ca și cum ar fi un cui’.[2] Aforismul este acum un loc comun, aproape banal. Chiar și exprimarea acestuia în forma sa cea mai reductivă – „Gândește-te la ciocan și la cuie” – va reuși adesea să ducă la înțelegerea ideii.

Cred că climatismul are unele asemănări cu comportamentul la care se referă Legea Kaplan a instrumentului. Climatismul abordează lumea în așa fel încât orice problemă pare a fi rezultatul schimbării climei în curs de desfășurare, cauzată de acțiunile umane. Dacă este așa, atunci soluția la aceste probleme pare a fi stoparea schimbării climei. Acest lucru inversează efectiv legea lui Kaplan. „Dacă totul pare a fi un cui, atunci avem nevoie de un ciocan”. Dacă totul pare a fi rezultatul schimbării climei, atunci este clar că ceea ce trebuie să facem este să oprim schimbarea climei. „Ciocanul climei” se reduce apoi la trei ambiții interdependente: prezicerea climei viitoare cu o precizie din ce în ce mai mare; eliminarea combustibililor fosili; realizarea unei societăți cu emisii nete zero.

Dar acestea sunt instrumente foarte limitate pentru a face față provocărilor sociale, de dezvoltare și de mediu actuale ale lumii. Să luăm, de exemplu, cazul Deltei Mekong din sud-estul Asiei. Delta găzduiește 17 milioane de oameni și produce aproape 10% din orezul din lume. Dar se află, în medie, la doar un metru deasupra nivelului mării și se adâncește încet. Un climatolog ar aborda această provocare prin prisma schimbării climei și a nivelului mării cu care se confruntă regiunea. Cu siguranță, există schimbări în curs de desfășurare în ceea ce privește clima din regiune. Iar nivelul mării este în creștere, cu proiecții de creșteri viitoare în acest secol între 30 și 70 cm. Pentru climatologi, imperativul pentru asigurarea durabilității Deltei ar fi stoparea ritmului schimbării climatice globale prin reducerea drastică a emisiilor globale de dioxid de carbon și a altor emisii și îmbunătățirea adaptării la schimbarea climatică preconizată.

Dar acest lucru este greșit. Problemele cu care se confruntă Delta nu sunt un cui care așteaptă un ciocan. Problemele nu sunt cauzate în primul rând și în exclusivitate de schimbarea climei. Construcția de baraje privează Delta de sedimente. Exploatarea minieră în șenale elimină alte 54 de megatone de nisip din Deltă în fiecare an. În plus, intensificarea agriculturii și reglementarea inundațiilor (pentru orezării) au înlocuit căile navigabile naturale și mangrovele cu diguri și acvacultură. Aceste probleme sunt agravate de pomparea apelor subterane pentru uz urban și agricol și de blocarea în spirală a inundațiilor, ceea ce duce la construirea mai multor diguri care, prin rigidizarea canalelor fluviale, duce la mai multe inundații.[3]

Prin urmare, soluțiile la problema deltei sunt multiple și necesită instrumente multiple. Da, nivelul mării crește și clima se schimbă, dar puține dintre soluțiile necesare derivă din ciocanul de stopare a schimbării climei. Delta Mekong este un sistem socio-ecologic regional complex care necesită o varietate de intervenții atent concepute pentru a-i garanta durabilitatea. De exemplu, ar trebui să se oprească în continuare construcția de baraje cu impact puternic; sedimentele ar trebui direcționate prin barajele existente sau în jurul acestora; exploatarea nisipului din albia râurilor ar trebui eliminată treptat; agricultura din Deltă trebuie transformată; trebuie menținută conectivitatea terenurilor inundabile; și trebuie stimulată protecția coastelor bazată pe natură, cum ar fi prin dezvoltarea mangrovelor. Instrumentele din lada de scule trebuie să fie diverse și utilizate la nivel local și în context.

Dacă ne mutăm într-o parte foarte diferită a lumii, în zona Arctică, vom găsi același pericol de a vedea un cui pentru că avem un ciocan. Provocările vieții de astăzi în „nordul înghețat” sunt multe. Problemele care domină discuțiile dintre locuitorii arctici înșiși sunt legate de experiențele trăite în ceea ce privește sănătatea și asigurarea asistenței medicale; ratele ridicate ale sinuciderilor și abuzului de substanțe; nivelul scăzut de educație; viabilitatea economică; susținerea culturii și a limbii; securitatea alimentară; efectele industriilor extractive; și cerințele zilnice ale existenței în zone îndepărtate cu climă extremă. După cum explică un grup de locuitori și cercetători inuiți, dacă ne concentrăm asupra schimbării climei din zona Arctică – schimbare care, fără îndoială, are loc – nu ținem cont de multe lucruri urgente și îngrijorătoare:

O concentrare exagerată doar asupra climei generează anumite tipuri de agende de ameliorare, și anume reducerea gazelor cu efect de seră de către națiunile și corporațiile din emisfera nordică, în loc să abordeze probleme multiple și intersectate legate de sănătate, sărăcie, educație, viabilitate economică, vitalitate culturală și justiție.[4]

Pentru locuitorii din Arctica, ca și pentru cei din Delta Mekong, o climă în schimbare nu reprezintă decât o provocare printre multele cu care ei se confruntă. Folosirea ciocanului climatismului pentru a face față acestor provocări poate fi văzută ca o formă de colonialism de ultimă oră: „Concentrarea pe cercetarea încadrată în primul rând în jurul gheții marine și a schimbării climei poate ascunde de fapt… impacturile asupra comunității, răspunsurile, semnificațiile, politicile și chiar procesele hidrologice”.[5] O încadrare mai sensibilă a multora dintre problemele locale și regionale cu care se confruntă comunitățile din întreaga lume ar descentraliza… –

Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro