Simptomele marilor europeni după 7 ani de Rusia în Ucraina
Acumularea militară rusă în estul Ucrainei este apreciată în diverse cercuri de expertiză occidentală ca o formă de bluffing, prin argumentul că Moscova utilizează acest joc de intimidare printr-o combinație de rațiuni simbolice și strategice. Cu toate acestea, atât istoria veche, cât și cea recentă, demonstrează un tipar psihologic al comportamentului rusesc care se bazează pe analiza detaliată a oportunităților, urmărind mai degrabă să integreze două componente critice: testarea terenului și evaluarea prin desfășurare a unei opțiuni militare posibile. Astfel, desfășurarea forțelor are scopul de a surprinde reacțiile adverse, iar acolo unde nu întâmpină contraponderi semnificative, „oportunitatea” se transformă într-o ofensivă militară.
Etosul strategic al Rusiei sau modus operandi la Marea Neagră
Odată cu desfășurarea impresionantă de forțe ruse în jurul Ucrainei și în Marea Azov, este legitim să ne întrebăm dacă Rusia poate sau preferă să lovească și care ar fi țintele vizate sau scopurile sale? Desigur că Rusia poate să recurgă la ofensiva militară, dar ocuparea s-a dovedit a fi întotdeauna mult mai costisitoare decât invazia. Datorită deficiențelor majore de alimentare cu apă potabilă a peninsulei Crimeea, cu excepția unei operațiuni limitate în jurul Canalului Crimeii de Nord (canalul de apă Nipru-Crimeea), nu ar exista ținte directe majore, însă tentația este mare, există și rămâne acolo. Cunoscând ambițiile mai extinse ale Rusiei de a ocupa integral accesul maritim din nordul Mării Negre și de a transforma Ucraina într-un stat cu limite geografice terestre, nu ne putem rezuma la un singur scenariu.
Așa cum ne-a obișnuit deja, Kremlinul amestecă scopurile politice cu cele militare, realizează o mișcare militară și analizează contextual noile oportunități ofensive, dar și ce câștiguri politice ar putea acumula. Etosul Rusiei constă în dictonul „împinge, și dacă nu există rezistență, împinge mai mult”, iar dacă există rezistență, împinge în altă parte. Componentele sale tactice și strategice sunt definitorii și deloc neglijabile când ne raportăm la un modus operandi de factură rusă.
În contextul actual, pentru Rusia această manevră de proporții ar putea reprezenta totuși un moment optim. Ea încă mai deține o armată capabilă să lovească, iar în perioada următoare resursele sale financiare se vor diminua simțitor.
Dacă desfășoară incursiuni de amploare, Rusia riscă să rămână fără bani mult prea devreme, ceea ce este contraproductiv și opus dorinței lui Putin de a rămâne la putere mulți ani de acum încolo. Tendințele marilor economii de a migra spre surse alternative de energie, vor reduce cererea de combustibili fosili, estimându-se o prăbușire a acestor piețe în următorii ani, iar pentru Vladimir Putin va fi imposibil să-și susțină regimul doar prin forță brută.
Marea Britanie va face ceea ce SUA au pus în standby temporar, respectiv să trimită două nave de război în Marea Neagră. Cu toate acestea, acțiunea este prea lentă și insuficientă, în consecință, mobilizarea Rusiei pentru o ofensivă împotriva Ucrainei nu este descurajată.
O realizare tipică a Kremlinului, în urma mișcării de trupe, constă în faptul că orice alt capitol în schimbul unei invazii a Ucrainei pare să fie acum acceptabil, aproape binevenit cu o oarecare ușurare, fie că vorbim de posibilul deces al lui Aleksei Navalnîi sau de o uniune politică cu Belarus.
Desigur, invazia Rusiei în Ucraina ar fi putut fi oprită în 2014 printr-o demonstrație de forță a occidentalilor, cumulată cu sancțiuni/embargo/blocadă comună care ar fi avut efectul de a problematiza la modul serios economia rusă, iar astăzi, o posibilă ofensivă rusă împotriva Ucrainei poate fi oprită prin aceleași mijloace. În timp ce Occidentul în oferă un răspuns slab lui Putin, în urma opțiunilor rămase, scenariul indică mai degrabă probabilitatea că până la urmă acesta va opta pentru război.
Modul de gândire european este unul politic, în timp ce abordarea rusă este una militară
În weekendul trecut, o serie de publicații franceze comentau vizita președintelui Zelenski la Paris ca pe o alunecare în gol a francezilor și totala lipsa de productivitate a întâlnirii: Le Figaro – „Macron ignoră strigătul de ajutor al lui Zelenski”; Le Monde – „Aproape nimic nu s-a spus despre speranțele Ucrainei pentru UE și NATO”; Liberation – „Occidentul este gata să sprijine Ucraina, dar nu cu prețul unei coliziuni cu Rusia”.
Rusia și-a diversificat relațiile cu întregul spectru politic francez, dezvoltând contacte cu reprezentanți și organizații din toate segmentele ideologice, de la stânga radicală (Franța Nesupusă) și social-democrații (Partidul Socialist), la cele două partide principale de centru-dreapta (Republicanii și Uniunea Democraților și Independenților), dar și cu extrema dreaptă franceză (fostul Front Național, actualul partid Adunarea Națională).
Se pare că cei doi socialiști, Emmanuel Macron și ministrul de externe francez Jean-Yves Le Drian, sunt mult mai concentrați pe mizele alegerilor prezidențiale din Franța care vor avea loc exact peste un an, fiind dispuși să renunțe la curaj și valorile de a se angaja în apărarea dreptului internațional când vine vorba de Ucraina. Comportamentul președintelui Macron oferă mai degrabă un cec politic în alb lui Putin în schimbul menținerii intacte a alianței politice cu partidul Uniunea Democraților și Independenților (UDI), un partid francez de centru-dreapta cunoscut pentru apropierea sa față de Moscova, fiind mai degrabă dispus să ofere Ucraina pentru o alianță politică internă cu UDI.
Analiza cu privire la influența Rusiei asupra Franței trebuie să surprindă resorturile care determină Moscova să perpetueze o relație consultativă, chiar strânsă, cu mediul său politic.
Într-un studiu publicat de Jean-Yves Camus, cercetător la Institutul Francez pentru Afaceri Internaționale și Strategice, și intitulat French Political Parties and Russia: The Politics of Power and Influence, analistul avansează ipoteza că autoritățile politice ruse au analizat dinamica puterii în cadrul spectrului larg al partidelor politice de dreapta și prin accentuarea falsă a scepticismului public față de curentele de dreapta, continuă să fie favorizeze interesele Rusiei, alimentând relația pe care generalul de Gaulle a stabilit-o în timpul vizitei sale la Moscova, pe 30 iunie 1966, declarând: „Vizita mea în țara voastră este o vizită de la Franța eternă către Rusia eternă”. La fel ca Dominique de Villepin (Gaullist și conservator, fost prim-ministru al Franței în 2005-2007), multe personalități marcante din dreapta gaullistă continuă să-și folosească pe fundal influența pentru a promova ideea că trebuie menținut un dialog cu Rusia.
Practic, nici retorica lui Macron față de Moscova, nu mai are credibilitate în urma întâlnirii cu Zelenski și reprezintă gesturi goale, denunțându-se practic într-una dintre declarațiile sale publice din urmă cu trei zile: „Cred că ceea ce s-a întâmplat acum câțiva ani, când Ucraina a fost invadată, nu este un eșec al diplomației, este un eșec al credibilității noastre colective față de Rusia”.
La rândul său, Germania, are relații aprofundate cu Rusia și interdependențe economice extinse, afișând mai mult o relație de parteneriat decât una de rivalitate sistemică.
Numeroșii Russlandversteher („înțelegătorii Rusiei”) din elita germană sunt o țintă evidentă pentru operațiile informaționale rusești. Moscova încearcă să cultive susținători influenți prin acorduri de afaceri și sprijin pentru partide politice non-centriste, cum ar fi partidul conservator și eurosceptic de extremă dreaptă Alternativa pentru Germania (AfD) și post-comunistul Die Linke, dar și alte voci pro-ruse în cadrul partidelor consacrate, precum Partidul Social Democrat din Germania (SPD).
În afară de sectorul afacerilor, Rusia a fost deosebit de activă în încercarea de a coopta figuri asociate partidelor politice non-mainstream. Alternativa pentru Germania (AfD) a fost cea mai importantă țintă, Moscova folosind asistența financiară și politică pentru a promova punctele de vedere favorabile Rusiei în rândul conducerii partidului, cu obiectivul pe termen lung de a promova politici germane în linia rusă, reducerea sancțiunilor economice și consolidarea rolului unor partidelor anti-sistem precum AfD în peisajul politic german.
Combinația dintre politica de coaliție și sprijinul sectorului de afaceri pentru proiectul Nord Stream 2 (NS2) se numără printre motivele pentru care Angela Merkel a continuat să-l susțină, chiar și sub presiunea sancțiunilor amenințate de SUA și a opoziției multor state membre ale UE. Multe dintre cele mai mari companii germane au, de asemenea, legături comerciale extinse cu Rusia, iar Moscova a cultivat sprijinul comunității de afaceri germane pentru acest gazoduct.
În SUA, președintele Biden se confruntă cu o presiune majoră din partea Congresului, pentru impunerea de sancțiuni proiectului NS2 destinat să conecteze energetic Rusia și Germania și, implicit, să ocolească liniile de aprovizionare care tranzitează Ucraina, consolidând totodată controlul Rusiei pe piața energetică europeană.
Cu toate că, Administrația Biden a pregătit săptămâna trecută pachetele de sancțiuni împotriva proiectului, nu s-a decis să le pună încă în aplicare. Sancțiunile care se află în „proces de revizuire” vizau Nord Stream 2 AG, firma rusă înregistrată în Elveția și directorul executiv al acesteia, Matthias Warnig, un aliat al lui Putin, împreună cu alte entități implicate în proiect.
În realitate, astăzi, Germania se confruntă cu nevoia proprie de a ieși din interferența Rusiei și are obligația morală de a sprijini Ucraina, deoarece întocmai democrația sa a căzut victimă unui stat autoritar.
Autonomie sau vulnerabilitate strategică europeană?
Singura țară europeană care a definit în cadrul documentelor sale interne conceptul de autonomie strategică este Franța, prezentând la nivel conceptual și doctrinar această funcție sau stare, drept „libertatea de a lua decizii și de a acționa”, precum și abilitatea de a „dezvolta capacități critice care să permită luarea inițiativelor și acțiunea autonomă, întregită cu abilitatea de a mobiliza aliați și parteneri”. Pe de cealaltă parte, în cazul Germaniei, documentele strategice cheie: Cartea Albă (2016) și Acordul de Coaliție (2018) nu conțin nicio referire la noțiunea de autonomie strategică.
Deși Uniunea Europeană este reperul global al conviețuirii comune pe criterii de soft-power, concertul multilateral al Uniunii este paralizat de o serie de vulnerabilități interne: dependențele nefaste ale unor state europene mari față de Rusia, incapacitatea de a ajunge la consens și viziunile interne unilaterale, Europa cluburilor, Europa mai multor viteze, creșterea populismului și a naționalismului, divergențele asupra politicii externe a Uniunii, amenințările neconvenționale etc. Adeseori, Uniunea Europeană întâmpină dificultăți majore în atingerea consensului pe chestiuni fundamentale, iar autonomia sau suveranitatea strategică nu poate funcționa fără un angajament strategic comun. Considerând incertitudinea conceptuală în care operează membrii Uniunii, o autonomie strategică ar fi grav compromisă, cel puțin la nivel ipotetic, de influența naționalismului și creșterea extremei drepte europene. Chiar și fără aceste provocări interne, UE nu a reușit să transpună o viziune strategică de succes în vecinătatea estică și nu e în măsură să elaboreze un răspuns defensiv, cauzele fiind multiple. Din păcate, acest concept se confruntă cu mai multe vulnerabilități decât puncte forte.
Natura contagioasă a riscurilor și abordările laxe față de frontierele sale ar putea slăbi, întocmai nucleul funcțional și democratic al Uniunii. În această ordine de idei, preocuparea Uniunii ar trebui să se axeze pe perfecționarea mecanismelor de răspuns soft și nu pe înlocuirea rolului NATO prin vehicularea unor concepte noi și ambigue.
Pe de altă parte, Uniunea Europeană beneficiază și de inițiative foarte bune. PESCO și European Defence Fund sunt instrumente utile pentru susținerea industriei de apărare a membrilor europeni, precum și efortul comun al Uniunii de a preveni și contracara amenințările hibride alături de NATO.
Autonomia strategică camuflează în spatele acestei idei nevoia unor actori dominanți europeni de a deveni jucători globali. Cu toate că Germania deține cea mai mare economie a Europei, eforturile sale de a-și spori influența pe scena internațională sunt limitate de absența unor pârghii cheie. Germania nu are capacitatea de a influența în mod determinant agenda globală deoarece nu este membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, iar instrumentele sale multilaterale sunt limitate, înregistrând totuși un decalaj semnificativ, de ordin politic, în fața Franței. Pentru a-și demonstra sustenabilitatea multilaterală, promotorii ideii de autonomie strategică europeană – Germania și Franța în special, trebuie să se hotărască dacă doresc să recurgă la consens doar pentru a atrage rezultate personale pe termen scurt sau vor include în planurile lor coeziunea ca măsură de echilibru, bazată pe valori și principii comune, pentru a asigura durabilitatea inițiativelor Uniunii.
Poziția slabă a Germaniei și a Franței față de Ucraina ne arată că proiectul european de apărare și securitate, prezintă simptomele unui scenariu care se înfățișează mai degrabă ca o vulnerabilitate ce ar trimite Europa spre retrogradare și anxietate strategică.
Deși autonomia strategică europeană ar putea fi justificată de competiția geopolitică în creștere, testul de maturitate al locomotivei europene pentru împlinirea acestui deziderat scoate în evidență un deficit strategic curent, care va putea fi depășit doar în momentul când aspirațiile ating puntea de echilibru cu angajamentul comun și capabilitățile consolidate. Opțiunea strategică a UE la constrângerile oferite de sistemul internațional nu o reprezintă deplasările paralitice unilaterale ale membrilor săi, ci valorificarea capitolelor de complementaritate cu partenerii și aliații democratici.
INTERVIURILE HotNews.ro