Stalinism, teroare, narcisism: Despre cultul lui Ceausescu

Motto: “Un asemenea om se naste odata la 500 de ani.”– Elena Ceausescu

Din punctul de vedere al filosofiei politice, stalinismul, ca leninism in actiune, a fost o forma paroxistica de voluntarism, iar aceasta caracterizare este perfect valabila si pentru regimul lui Ceausescu. Este vorba de o forma de totalism (corolarul politico-filosofic al totalitarismului), o doctrina care afirmǎ superioritatea intregului asupra partilor componente, primatul ineluctabil al societatii asupra individului. Pentru regimul comunist din Romania, dar si pentru cel sovietic, individul era un simplu element de raportare abstracta, o rotita din Marele Mecanism. Sursa puterii era monolitul de partid, dictatul colectiv al birocratiei de partid reflectat in postulatele secretarului general. Pentru a-si consolida hegemonia, Ceausescu a acccelerat maniacal rotatia cadrelor, umilindu-i astfel pe baronii birocratiei partidului-stat, care erau privati de posibilitatea de a-si crea propriile fiefuri. Liderul roman, urmand modelul lui Stalin, nu a ingaduit aparitia unor centre alternative de autoritate, iar cei care au ignorat aceasta realitate au platit scump chiar si pentru sovaitoare incercari de a introduce dezbateri minimale in areopagul de partid (Gheorghe Apostol, Constantin Parvulescu, Virgil Trofin, Cornel Burtica). Nici macar formal nu se mai vorbea despre conducere colectiva. Tandemul din fruntea partidului se substituise oligarhiei, isi permitea si cele mai extravagante capricii in numele rolului pretins providential al “Eroului intre eroi”. “Mesianismul bolsevic se transfigurase intr-un bizantinism tragicomic, cvasi-isteric, de o infinita desuetitudine. Pentru ca protestele sa nu devina explozive, Securitatea veghea in chip draconic. Teroarea politica se ingemana cu aceea ideologica.

Chiar daca mostenirea teoretica leninista nu era invocata foarte des in Romania de dupa Declaratia din 1964, spre deosebire de alte tari comuniste, Ceausescu nu a renuntat niciodata la regulile spartane instituite de partidul bolsevic dupa martie 1921 (eliminarea oricarei forme de democratie intra-partinica, interzicerea fractiunilor, centralismul birocratic, omnipotenţa unui grup restrans de potentati auto-desemnati drept stat major al revolutiei). El nu putea nici macar sa conceapa posibilitatea unui conflict „fractionist”, criminalizat aprioric, si incuraja o perspectiva ierarhic-militarista asupra rolului si structurii partidului. In conditiile in care, in mintea sa sectara, partidul si liderul se suprapuneau, cultul partidului presupunee zeificarea liderului.

Ritualuri bizantine de glorificare erau astfel contopite cu pretentii de ortodoxie marxist-leninista, in timp ce inspaimantatii lachei rivalizau in elogierea neegalatei „creativitati” si a “clarviziunii” prea iubitului Conducator. Cu exceptia lui Enver Hoxha, nici un alt lider est european, in perioada post-stalinista, nu a reusit sa construiasca un cult al personalitatii atat coercitiv, sistematic si teatral. Dramaturgia era grotesca si deliranta. In chip ironic, tocmai acest ubicuu, ubuesc si sufocant cult al personalitatii l-a consacrat pe Ceausescu pentru eternitate in istoria credintelor marxiste. Deloc intamplator, aflam din amintirile lui Anatoli Cerniaev, fost consilier al ultimului secretar general al PCUS si presedinte al URSS, in discutiile cu apropiatii sai colaboratori, Mihail Gorbaciov il numea pe Ceausescu, “Adolf al nostru”…

Cultul nu il viza doar pe Ceausescu ci si pe alti membri marcanti ai clanului prezidential (Elena si Nicu Ceausescu). In noiembrie 1985, la primul Congres al Stiintei si Invatamantului, Elena Ceausescu a fost „desemnata in unanimitate” (si nu aleasa) presedinta prospat creatului Consiliu Naţional al Ştiinţei şi Învăţământului. Membra a Comitetului Politic Executitv, sefa Comisiei de Cadre a partidului, prim-vicepremier, presedinta Consiliului National pentru Stiinta si Tehnologie, Elena se bucura de un cult al personalitatii paralel, existand volume de pseudopoezie care ii glorificau „maretele realizari stiintifice” si „duioasa-i generozitate”. Cu ocazia aceluiasi Congres, Nicolae Ceausescu a fost identificat drept strategul politicii economice globale a Romaniei, iar Elena a fost slavita drept principalul executant al strategiei si garantul implementarii sale in viitor.

Ceremoniile organizate cu ocazia zilei de nastere a Elenei au reprezentat un apogeu al adularii publice a acesteia. Elena si Nicolae Ceausescu au fost prezentati drept „cuplul istoric a carui existenta se contopeste cu destinul tarii”. Referintele la o „trinitate” si la „cele trei dimensiuni” ale „unitatii sacre” dintre Nicolae Ceausescu, Elena Ceausescu si pamantul stramosesc, sub semnatura poetului Ion Gheorghe, erau pur si simplu elucubrante. Acest elefantiazis al slugarniciei culmina in descrierea transfigurata a Elenei Ceausescu facuta de un jurnalist de curte: „Femeia care astazi, alaturi de barbatul de la carma tarii, ia pe umerii ei, fragili precum cei ai oricarei femei, dar puternici, fara tremur, coplesitoare datorii si responsabilitati, servind natiunea cu un devotament pe care nici o femeie vreodata nu l-a dovedit…”

Ana Blandiana, in poemul ei „Totul”, surprindea dimensiunea reala a disperarii generalizate din Romania lui Ceausescu:

„… Frunze, cuvinte, lacrimi

Cutii de conserve, pisici

Tramvaie câteodata, cozi la Faina

Gargarite, sticle goale, discursuri

Imagini lungite la televizor

Gîndaci de Colorado, benzina

Stegulete, Cupa Campionilor Europeni

Masini cu butelii, portrete cunoscute

….

Zvonuri

Serialul de Sîmbata, cafea cu înlocuitori

Lupta popoarelor pentru pace, coruri

Productie la hectar

Gerovitalul, baietii de pe Calea Victoriei

Cîntarea României, adidasi

Compot bulgaresc, bancuri, peste oceanic

Totul.”

Acesta a fost sumbrul climat socio-politic in care halucinantul cult al lui Ceausescu a putut sa prinda fiinta si sa prospere. Fiul sau, Nicu, parea destinat, conform acestui scenariu, sa mosteneasca tronul tatalui (scandari menite sa anticipeze acest viitor moment puteau fi auzite auzite la reuniunile Cenaclului Flacăra („al Tineretului Revoluţionar”): „Ceausescu Junior/Viitor Conducator”. Urmand exemplul mamei sale, mezinul familiei devenise „om de stiinta de reputatie internationala” si autor al unor carti de fizica nucleara.

Nu exagerez in niciun fel afirmand ca, odata cu Ceausescu, bizantinismul a triumfat in cultura politica a comunismului romanesc: intrigile, eliminarea dusmanilor prin intermediul unor conspiratii de culise, incurajarea gindirii dedublate (doublethink) si discursul paralel, demagogia ca patologie nationala, dispretul pentru autenticele preocupari etice, manipularea si delatiunea, toate aceste caracteristici ale unei directii din mostenirea Imperiului de la Rasarit, recuperate si impuse de catre Stalin, au fost imbratisate de Ceausescu si si-au atins apogeul in travestiul care a fost cultul personalitatii sale. Membrii aparatului de partid erau uneori deranjati de tot acest carnaval, dar nu puteau decat sa se bucure de efectele psihologice ale cultului, in special de cauterizarea oricarei gandiri critice. Ei nu trebuiau decat sa asculte orbeste indicatiile Conducatorului si, atat timp cat nu ii aduceau vreo ofensa, li se permitea sa-si pastreze privilegiile (sau cel putin o mare parte din acestea). Din acest punct de vedere, regimul din Romania nu era decat un gen al speciei politice corect definita drept dictatura nomenclaturii.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro