Statul de nedrept (de Ion Vianu)

Stirea ca fostul presedinte Ion Iliescu a fost definitiv scos de sub urmarirea penala (NUP) de catre Parchetul Inaltei Curti de Casatie si Justitie i-a intristat profund pe cei care au crezut si mai cred inca, impotriva oricarei evidente, in triumful unei anumite moralitati in viata publica romaneasca. Trebuie sa repetam ceea ce media repeta mereu in ultimele zile, ca in 2007 procedura fusese terminata si numai o decizie a Curtii Constitutionale statuase in ultimul moment – inaintea trimiterii in instanta – ca parchetele militare nu sunt competente in dosarele revolutiei si ale mineriadelor.

Nu voi insira aici lungul sir de neregularitati si de fapte suspecte, cum ar fi spargerea seifului generalului Voinea si disparitia unor probe din dosarul cauzei. Pana la urma, rezultatul conteaza: nici dl Iliescu, nici ofiterii superiori care au fost incriminati in acest proces nu vor da socoteala pentru impuscarea celor sapte persoane (dintre care patru au murit) in timpul evenimentelor din 13 iunie 1990.

Sa admitem ca nu ne putem substitui justitiei si ca dosarele, in ultima lor faza, nu mai contineau probele acuzatoare. Nu ramane mai putin adevarat ca au murit oameni si ca justitia in ansamblul ei nu a fost capabila sa elucideze acele omoruri deosebit de grave care au fost comise… de cine? Cu siguranta nu de mineri, care erau inarmati cu bate. Ci de tragatori cu arme de foc, cu munitie militara.

Cine a ordonat sa se traga? Oare vom ramane pe veci fara raspuns? Romania postrevolutionara este, la drept vorbind, obisnuita cu misterele. Tot astfel s-a incheiat si dosarul „teroristilor” din decembrie 1989. Timp de patru zile s-a tras pe strazile Bucurestiului si nimeni nu a fost capabil necum sa afle cine a ordonat aceasta actiune, dar nici macar cine erau acesti „teroristi”. Semnificative sunt declaratiile principalului interesat, dl Ion Iliescu.

Ce declara fostul presedinte? „Cine a aparat stabilitatea tarii actiona in sensul tarii, cine ataca institutiile statului ei sunt responsabilii de actiunile de atunci, inclusiv minerii, la incitarea acestor forte nenorocite.” Cu alte cuvinte, mortii aceia sunt un fel de „efecte colaterale” ale unei actiuni puse in slujba apararii statului. Acest tip de argumentare este tipic pentru mentalitatea comunista, care pune atat de putin pret pe valoarea vietilor.

Noi nu-l putem crede pe cuvant pe Ion Iliescu. Este vorba de vieti omenesti. Nu victimele sau reprezentantii lor trebuie sa demonstreze ca au murit sau au fost raniti, ci cei care au ordonat represiunea sangeroasa din acele zile sunt pusi in situatia de-a aduce dovezi ca aceste acte violente, cauzatoare de moarte, au fost necesare pentru a mentine in picioare statul. Dar stim bine ca o asemenea dovada ei nu o vor aduce niciodata.

Singura cale de dezvinovatire pentru conducerea politico-militara a Romaniei din 1990 ar fi fost sa apara curajos intr-un proces pentru a demonstra necesitatea actiunilor represive. De ce n-a facut-o? Motivele sunt lesne de inteles si reies din cele spuse mai sus. Un cinic ar putea obiecta ca, in orice caz, evenimente atat de vechi nu i-ar mai putea interesa decat pe istorici, si nu pe oamenii vii.

Ca lucrurile nu stau asa este martora chiar starea de spirit care domneste in Romania de azi. Am devenit tara misterelor, a complotului permanent. Nici un proces de coruptie nu este dus pana la capat. Nu stim care sunt retelele oculte care conduc Romania. Unii realizeaza profituri fabuloase pe seama statului, altii trebuie sa se multumeasca cu firimiturile. Tinerii care au murit in decembrie ar fi putut sa spere la o cariera cenusie de functionari ceausisti.

Viata este un bun atat de pretios incat nu am fi avut dreptul de-a le reprosa alegerea. Dar ei au crezut in libertate si inca, probabil si mult, in dreptate. Ocultarea adevarului despre revolutia romana a fost un element decisiv, fondator. Ceva fals, mincinos s-a instalat in mijlocul societatii noastre. Un soi de monstru rece, gelatinos, imposibil de apucat, imposibil de gatuit. S-a spus chiar atunci ca revolutia a fost furata.

Nici cei care au afirmat aceasta nu si-au dat poate seama cat de adevarat era ceea ce spuneau. Numai timpul a aratat cum se poate adapta nomenclatura comunista la vremuri noi („la vremuri noi, tot noi”). S-a ajuns la situatia actuala, in care liberalismul apare drept stadiul cel mai inaintat al comunismului, sau al comunistului. Ce putem spera? Critica acerba din partea europenilor? Daca ar fi folosit la ceva, s-ar fi simtit de pe acum.

Reactia populara? Poate ca este prea devreme. Asociatia Victimelor Mineriadelor vorbeste de o plangere la Curtea Penala Internationala. Este o continuare logica si ar trebui incercata. Deocamdata traim tranzitia nesfarsita, cu partea ei de incertitudine, cu frustrantul sentiment de nedreptate, cu o nesfarsita oboseala. Statul de drept a devenit in Romania un stat de nedrept.

Romania libera.