Copilul îți spune când greșește și îți cere ajutorul? Semne că ești un părinte bun

Un părinte bun înseamnă un părinte care face tot posibilul să răspundă nevoilor copiilor lui. În fiecare zi. Uneori, acest lucru înseamnă să taci și să-l asculți. Alteori, să nu-i dai voie să facă ceva pentru că nu e bine. Dar de fiecare dată înseamnă să-l iubești.

Să fii un părinte bun este o acumulare de acțiuni și interacțiuni pe care le avem cu copilul nostru. Un părinte bun este acela care vrea să dezvolte la copilul lui trăsături de caracter precum independența, onestitatea, autocontrolul, bunătatea și cooperarea. Și pentru ca acestea să se împlinească, un părinte bun creează o bază pentru dezvoltarea sănătoasă și pozitivă a copilului. Un părinte bun e conștient de faptul că, înainte de toate, copilul îl privește, învață și copiază. Părinții buni sunt cei care își trăiesc viața ca modele pentru copiii lor. Pentru că cei mici ascultă și urmăresc ce fac părinții, învățând totul. Și, pe măsură ce absorb acțiunile și cuvintele părinților lor, copiii încep să le imite. „Viața ta, ca părinte, nu va mai fi niciodată ca viața dinainte de copil. Acesta este primul lucru cu care trebuie să te confrunți și pe care trebuie să îl accepți. Odată cu nașterea copilului, viața ta se schimbă și, cu cât accepți mai repede asta, cu atât vei putea savura aceasta călătorie a vieții de părinte”, spune Ramona Ivan, psihoterapeut de cuplu, familie și copii.

Cum ne schimbăm ca părinți? Ne adaptăm!

Viața se va schimba semnificativ după ce devii părinte. Vei avea mai puțin timp pentru tine, iar prioritățile tale se vor schimba în favoarea nevoilor și dezvoltării copilului. Este un angajament pe termen lung și poate fi dificil uneori, dar poate aduce și multe satisfacții și bucurii pe măsură ce copilul crește. În cele din urmă, fiecare experiență de părinte este unică, iar adaptarea la acest nou rol va fi o călătorie personală. Dar adaptarea aceasta nu înseamnă că viața ta dispare, explică psihoterapeuta, ci doar că există un nou topping în pizza vieții tale, pe care însă nu îl poți pune doar pe o felie, ci se amestecă în toate feliile tale.

Plecând de la această metaforă a vieții de părinte – ca o mare pizza, cu mai multe felii – să ne gândim la topping-uri (ceea ce punem pe feliile de pizza) ca la emoțiile care ne îmbogățesc viața. Primul pas pe care să-l faci, explică specialistul, este să începi cu conștientizarea lor. „Apoi, începi să redefinești succesul, însă ca părinte. Cum? Iei fiecare zi în parte. Succesul meu suprem este să nu mă supăr pe copil azi că plânge, că nu poate sta liniștit, că uită ce i-am explicat ieri, că are alte priorități decât mine, că este EL și nu EU. Succesul meu, ca părinte, este dacă AZI nu am țipat la copil, nu l-am comparat cu nimeni, nu l-am jignit, nu l-am umplut de frici, am putut să las «celelalte felii de pizza» din viața mea și m-am conectat jumătate de oră total cu el, i-am dat atenție pozitivă, i-am lăsat stima de sine neștirbită de durerile copilului meu interior rănit.” Nu va funcționa din prima, avertizează psihoterapeuta, însă, după multe zile de mici succese de acest gen, creierul reușește să rescrie modelele disfuncționale adânc săpate în noi.

De ce nu reușim să ne conectăm și cu ce riscuri eșuăm

Conectareacu copilul este un aspect esențial al relației părinte-copil și se referă la dezvoltarea unei legături puternice, în care există înțelegere, comunicare și încredere reciprocă. „Este un proces nenatural nouă, crescuți într-o înfometare emoțională”, este de părere Ramona Ivan. Ea dezvoltă această idee, cu un exemplu foarte ușor de înțeles: „Copilul cade de pe trotinetă și plânge. Este speriat, îl doare. Dacă tu, ca părinte, te duci și îi explici ce a greșit de i s-a întâmplat acest lucru, deși ești acolo, prezent lângă el, nu se realizează nicio conexiune. Pentru că în acel moment, copilul nu poate să gândească, să înțeleagă ce a greșit, el doar simte. Emoțiile, ceea ce simțim, se manifestă în partea dreaptă a creierului, iar emisfera stângă a creierului reprezintă rațiunea, zona de control. Ori când un copil plânge, e speriat, eu nu mă pot conecta cu el prin rațiune. Conectarea începe prin identificarea zonei în care se află copilul – în acest caz emisfera responsabilă emoțiilor – urmată de empatizare – îl iau în brațe, îl mângâi – pentru ca abia după ce copilul se calmează, mă simte aproape și se simte în siguranță să îl pot întreba ce s-a întâmplat de a căzut.”

La fel se întâmplă și când copilul vrea să înțeleagă niște lucruri, să-i fie explicate, iar noi mergem la el și-l pupăm sau îl luăm în brațe. Nu se întâmplă nicio conexiune. El are nevoie atunci de răspunsuri la anumite curiozități. De o altfel de atenție, spune psihologul. „Așa cum are nevoie de hrană zilnic, tot așa are nevoie și de atenție. Atenția pozitivă înseamnă să-l ascult, să-l mângâi, să mă așez cu el pe covor și să mă joc câteva minute un joc. În lipsa acestei atenții pozitive, apare atenția negativă, care presupune să țip la copil, să-l pedepsești, să faci remarci negative la adresa lui. În acest context, al atenției negative, copilul tot se simte văzut și important, doar că dezvoltă un stil de a cere atenție – ulterior și în cuplu – negativă.”

Lipsa comunicării sau a implicării, disciplinarea neadecvată (pedepsele fizice sau verbale), prea mult control din partea părinților, presiunile academice excesive și folosirea în exces a tehnologiei sunt factori nocivi care afectează negativ relațiile dintre părinți și copii. Dar și dezvoltarea copiilor. Supuși la stres și presiune, unii copii pot deveni mai retrași și tăcuți, anxioși, preferând să evite interacțiunea socială sau manifestând neliniște, îngrijorare, atacuri de panică. Agresiune verbală și fizică îi poate predispune la comportamente agresive.

Conectarea cu copilul – ascultare, înțelegere, ajutare

Conectareapresupune crearea unui mediu în care copilul simte că este iubit, acceptat și sprijinit, ceea ce are un impact pozitiv asupra dezvoltării sale emoționale și sociale. „Mi se întâmplă atât de des să îmi vină la terapie copiii ai căror părinți îi descriu drept «tăcuți, nu sunt deloc vorbăreți», și cărora să nu le tacă gurița toată ședința… Și când mă gândesc ce am făcut să aud și să «văd» toată această lume interioară a copilului, realizez că, după ce am pus întrebări, doar am tăcut, am fost curioasă să-l cunosc…”, povestește Ramona Ivan.

Sfatul psihoterapeutului e să învățăm să ascultăm. Și-apoi, să învățăm să înțelegem. Astfel, după ce stabilim, negociem, discutăm (in funcție de vârstă) limitele, regulile și responsabilitățile, adică după ce construim baza educației, să ne oprim și să ne ascultăm copiii. „Cu cât te oprești mai mult din a-i spune ce trebuie să facă, cine este, ce este, cum trebuie să fie și asculți ce simte el că este, că vrea, că poate, ce frici are, ce dorințe are, ce vise are, cu atât mai mult poți fi lângă el și porți transforma evenimentele din fiecare zi în învățare, în creștere, în dezvoltare”, spune psihoterapeuta.

5 semne că ești un părinte bun

Ca părinte ești un atu în viața copiilor tăi. Ești, în același timp, rădăcini (siguranță), dar și aripi (încredere) pentru el – așa cum spune dr. Laura Markham, un psiholog american renumit, autoarea unor bestselleruri despre educație pentru părinți și mama a doi copii. Dar un părinte nu este doar un set de abilități sau de reguli. Iar aceste seturi nu sunt ceva ce unii părinți pot face, iar alții nu. Iată câteva semne la care nu te gândeai, dar care arată că ești un părinte bun:

1. Copilul tău îți cere ajutorul?

Indiferent că are câteva luni și se bazează pe tine să-l adormi, ori 16 ani și îți cere 20 de lei pentru a-și cumpăra ceva ce-i place, dacă vine la tine pentru orice are nevoie, știe că tu îi poți oferi ceea ce îți dorește.

2. Înțelege de ce nu are voie să facă anumite lucruri?

Stabilirea unor limite, adică să le spui uneori „nu” la anumite cerințe, nu te face un părinte rău. Dimpotrivă! Copiii au nevoie de limite și consecvență (odată stabilită o limită/regulă, nu ne abatem de la ea), iar menținerea acestora de tine, ca părinte, e un semn că ești un părinte bun. Evită, însă, să impui aceste limite fără a-i oferi o explicație pentru ce sunt necesare. În felul acesta, copilul nu va fi doar obligat să respecte ce nu are voie să facă, dar va și înțelege de ce este un lucru rău.

3. Îți povestește și când face bine, dar și când greșește?

Părinții buni sunt acei oameni care iubesc necondiționat. Copiii, ca și noi adulții, mai greșesc. Este foarte important să ne înțelegem copiii și să-i iubim și atunci când greșesc, la fel cum le arătăm iubirea când fac lucruri bune. Un părinte bun are mai puțin de-a face cu „meseria de părinte” și mai mult cu creșterea copiilor. Ajutându-i să înțeleagă ce e bine și ce e rău, fiindu-le alături de fiecare dată, vor învăța că au pe cine să se bazeze. Și vor crește înțelegând că uneori e normal să mai și greșim. Și că din greșeli putem învăța.

4. Îți pare rău când greșești față de el?

Simplul fapt că ești conștient că ai greșit, înseamnă că știi deja că asta înseamnă că vrei să faci lucrurile mai bine. Numai asta te face un părinte bun. Chiar dacă greșești (și cu toții o facem), dacă ești dispus să-ți ceri scuze copiilor tăi, este un semn că ești un părinte bun.

5. Faci ceea ce spui că faci?

Copiii învață privind. Iar de la 0 la 18 ani, părinții sunt exemplul lor. Te descurci de minune dacă ești atent să stabilești exemplele pe care vrei să le urmeze copilul tău. Cei mai buni părinți își dau seama că a fi mamă sau tată nu înseamnă doar creșterea copiilor noștri; Este vorba despre a ne dezvolta pe noi înșine. Dacă ești dispus să treci prin traume generaționale, să rupi cicluri și să vindeci părți din tine pentru a-ți servi copiii mai bine, ai multe de care să fii mândru.

Dezvoltarea abilităților parentale implică răbdare și practică. Și, de multe ori, și răspunsurile copiilor implică timp și răbdare. Ca părinți, creștem oameni; altfel spus, rezultatul a ceea ce am crescut s-ar putea să-l descoperim când copiii noștri sunt, la rândul lor, părinți buni.

Sursa foto: Dreamstime.com