Jurnalul unui pacient cu coronavirus, întins pe două săptămâni: Virusul ăsta e groaznic. Chiar și cu o formă ușoară sau medie, te chinuie fizic și psihic. Dă cu tine de pereți

​Silviu Cârligeanu, un tânăr din Bacău care s-a infectat cu coronavirus, a ținut un jurnal pe durata celor 13 zile în care s-au manifestat simptomele bolii și și-a împărtășit experiența. Atât Silviu Cârligeanu, cât și prietena lui, au fost bolnavi de COVID-19. Au aflat că au virusul după ce le-au apărut simptome și s-au testat, pe cont propriu, la o clinică privată. Ignorați de Direcția de Sănătate Publică Bacău, deși au sunat să întrebe ce au de făcut, s-au tratat acasă, după ce au reușit să intre în legătură și cu un medic care le-a recomandat ce tratament să urmeze.

HotNews.ro a încercat să ia legătura cu Direcția de Sănătate Publică Bacău pentru clarificări legate de acest caz, însă reprezentanții DSP Bacău nu au putut fi contactați, până la momentul publicării acestui articol.

Silviu Cârligeanu a avut o formă ușoară spre medie și a explicat, pentru HotNews.ro, că acesta a fost motivul pentru care, după experiența neplăcută cu DSP Bacău, nu a apelat și la numărul de urgență 112. A decis că va face acest lucru doar dacă starea sa se va agrava și va avea probleme respiratorii grave. Chiar și așa, Silviu Cârgileanu ține să transmită că „Virusul ăsta e groaznic, vă zic. Chiar și cu o formă ușoară sau medie, te chinuie fizic și psihic. Dă cu tine de pereți.”

În plus, el și prietena lui, dar și alți câțiva apropiați care s-au infectat, intenționează să facă în perioada următoare o scanare a plămânilor la computer tomograf, analize de sânge și verificări la inimă și rinichi „din cauză că multe studii spun că unora dintre pacienții care au avut forme ușoare sau moderate le-au fost afectate organe sau funcții vitale. Asta recomand oricui trece prin boală”.

Jurnalul pe zile al lui Silviu Cârligeanu și sfaturile sale pentru cei care s-ar putea infecta cu virusul:

„Experiența mea cu SARS-CoV-2

În primele luni de carantină am tratat situația foarte serios. Am fost întotdeauna conștient că virusul există, doar că pe masură ce a trecut timpul aveam tot mai multe îndoieli asupra cifrelor. Începusem să cred că sunt exagerate (1) ca să bage frica în cei care nu se protejau deloc, (2) ca să prelungească stările de alertă și urgență pentru a fura mai mult prin atribuirea directă a contractelor, (3) ca să poată obține Iohannis bani mai mulți de la UE, (4) ca să fim usor de convins în privința vaccinului, (5) din cauza volumului exagerat de mare de știri negative prezentate de media, (6) din cauză că nimeni din jurul meu nu cunoștea pe nimeni care să fi fost infectat (acum mă suna zilnic câte o persoană să-mi spună că știe încă 1-3 persoane infectate).

Și uite așa, deși continuam să port sprayul cu alcool sanitar peste tot cu mine, să dezinfectez banii scoși de la bancomat, restul de la magazin, produsele comandate, cutiile de pizza sau pungile cu mâncare comandată (!!!), mâinile de fiecare dată când atingeam suprafețe atinse de alte persoane, etc și îmi ștergeam disciplinat de fiecare dată talpile papucilor de preșul îmbibat cu clor înainte să intru în casă ori la birou, deși am purtat mască și am solicitat (uneori și certat) altora în magazine și farmacii să își poarte masca pe față, nu sub barbă, am început să mă relaxez și să încep să-mi permit întâlniri cu diverși prieteni, amici, rude.

Apoi am început niște cursuri la care am participat aproximativ 12 persoane într-o încăpere mică (16 mp) în care nu purta nimeni mască (recunosc că atunci am avut puține emoții), să călătoresc cu taxiul și trenul (deși în carantină jurasem că nu voi mai folosi taxi/bus/tren), să vizitez prieteni, ș.a.m.d și sesizând că încă nu m-am infectat, am devenit tot mai convins că virusul e departe de mine. Chiar am zis cuiva într-o zi: ‘La cât am mers cu trenul și taxiul în perioada asta, daca era atât de periculos sigur mă infectam până acum.’

Apoi a venit un weekend în care trebuia să mă întâlnesc alături de prietena, mama și bunica mea cu o persoană foarte apropiată nouă pe care o vedem de 2-3 ori pe an (o voi menționa mai departe cu initialele MB).

A doua zi, călătorind împreună cu mașina, l-am auzit pe MB cum tușea. O dată, de două ori, de trei ori. Deschidem subiectul. MB spune că a ieșit din duș și a călătorit spre noi cu o zi înainte timp de 5 ore cu aerul condiționat pornit. Ne liniștim.

În următoarea noapte eu și prietena mea am avut un somn ciudat, odihnitor dar cu niște coșmaruri foarte urâte și realiste (care nu pot fi considerate simptome).

Dupa 5 zile se sparge gașca și merge fiecare la casa lui.

Ziua 1 cu simptome: Dimineața mă trezesc cu o jenă în gât. Dau vina pe berea rece din seara precedentă. În paralel, prietena mea are o stare de oboseală, slabiciune, iar bunica mea usturimi în gât (despre care am aflat câteva zile mai tarziu). Plecăm la birou, pe drum începem să analizăm situația, dar simptomele sunt ‘cam mici’ ca să fie Covid-19. Împărțind încăperea cu colegul meu, decid totuși să port mască toată ziua ‘pentru orice eventualitate’ (gest care l-a salvat pe el și probabil și pe familia lui).

Ziua 2 cu simptome: Mă trezesc cu aceeași jenă în gât, dar stare generală și mai proastă, nu aveam niciun chef să merg la birou.

Prietena mea se trezește tot cu stare de oboseală, de data asta mult mai accentuată, tuse, dureri de cap și musculare. Pe drum spre birou decidem împreună să-l trimitem pe colegul nostru să lucreze de acasă. Începem să ne gandim la teste și ne programăm.

În drum spre casă (evident, cu măști și pe jos, fără taxi/bus) ne întâlnim cu un amic cu care mă văd rar și cu drag. Păstrez distanța (2m) și îi spun ‘Emi, scuze, nu dăm mâna, vorbim de la distanță, avem niste simptome ciudate și pentru orice eventualitate…’. Schimbăm câteva cuvinte (l-am simțit sceptic, dar așa erau toți cei apropiați în acele zile) și apoi ne despărțim. L-am salvat și probabil nu doar pe el, ci am oprit un potențial întreg lanț al infectărilor. Masca + distanța. După 18 zile nu are simptome.

Ziua 3: Luăm laptopurile cu noi ca să putem lucra de acasă, ne testăm, iar apoi ne autoizolam. În aceeași zi, seara, încep să am stări subfebrile, maxim 38 de grade (nu am depășit niciodată, dar chiar și așa după 12 zile te epuizează). Încep să iau antitermice (paracetamol, aspirină). Prietena mea are o stare fizică proastă, dureri musculare, tuse, dureri de cap și de ochi.

Ziua 4: Nimic nou, aceleași simptome. Mă forțez, încerc să nu cad pradă bolii, îmi continui exercițiile zilnice pentru spate, încerc să lucrez ceva la laptop, dar greu. Temperatura mă bagă într-o stare proastă. Prietena mea are aceleași simptome, mai puțin durerile de cap și ochi.

Ziua 5: De stres, în așteptarea rezultatelor, ne comandăm ceva de mâncare. ‘Cartofii n-au sare.’ Pun sare. Degeaba. Mai pun sare. Începe să usture cumva pe gât, dar tot n-aveau gust si nici sarea nu se simtea. ‘Hmm, oare ne pierdem gustul? N-ai treabă, așa sunt cartofii.’ Începe tusea, nu foarte agresivă, dar cu junghiuri și usturimi profunde în piept.

Prietena mea are o stare generală mai bună și începe să realizeze că își pierde gustul.

Seara era deadline pentru primirea rezultatelor, devenim tot mai nerăbdători, deși cumva eram convinși că avem SARS-CoV-2, dar totuși speram că poate avem unul dintre ceilalți 200 de viruși și e doar o coincidență.

Nu mai am rabdare și sun după-amiază la clinica. ‘Da domnul Carligeanu, le-am gasit, dar să știți că sunt pozitive.’

Nod în gât, blocaj fizic și mental. Primesc rezultatele pe email, citesc și văd ‘SARS-CoV-2: detectat’.

Bun. Panică. Sun repede și anunț membrii familiei și toți contacții. Sun la DSP: ‘Da, păi până nu trimite clinica privată rezultatele dumneavoastră la noi nu putem începe ancheta epidemiologică.’. Zic ‘OK, dar noi ce putem face ca sa nu murim?’. ‘Nu știu, sunați la spital’. În niciun caz domnul nu părea stresat, epuizat, depășit de treaba, din contră, era foarte relaxat (ulterior am aflat și că DSP are program cu publicul prin telefon doar luni-vineri între 9:00-15:00).

Sun la spital, doamna țipă la mine că de unde să știe ea. Cer legătura la Urgențe, iar acolo mi se transmite că dacă sunt confirmat nu am ce căuta la ei, doar la Boli Infecțioase. Sun iar la spital și cer legătura la Boli Infecțioase. ‘Nu se poate, e tăiat cablul’.

În acel moment am realizat că suntem pe cont propriu și avem de ales, (1) sunăm la 112 sau (2) ne tratăm acasă. Eram 50-50. Riscurile erau majore în ambele cazuri.

Varianta 1: dacă mă internam (nu erau locuri la Spitalul Județean Bacau, dar nu știam în acel moment) poate aveam o șansă să fiu scanat la un Computer Tomograf ca să văd gradul de afectare al plămânilor (inclusiv asimptomaticii pot avea plămânii afectați în mare măsură), dar aș fi riscat să mă expun unor cantități mai mari de virus din spital, unor bacterii nosocomiale sau unor tratamente prea agresive și ineficiente formelor medii (părerea mea) precum Kaletra, Remdesivir, etc care îți pot lasa sechele mai mari decât virusul în sine.

Varianta 2: mă tratez acasă si doar dacă se agravează, sun la 112, dar totodată foarte mulți medici spuneau că ești mai ușor de salvat dacă mergi de la început, decât dacă te prezinți când ai simptome severe.

O sun pe mama, îi explic variantele. ‘Mama, tu m-ai născut, zi-mi ce simți în sufletul tău ca e mai bine pentru mine acum?’. Mama optează pentru varianta 2, acasă. Balanța se înclină la 60-40, iar pe măsură ce aflu din diverse surse că aș putea fi direcționat la un spital din Buhuși sau Bîrlad, deja se face 70-30 și iau decizia să îmi asum varianta 2 cu toate riscurile.

Încep să-mi simt nasul extrem de uscat, începe să usture. Fiecare respirație imi crea disconfort.

În aceeasi zi, eu și prietena mea decidem să ne izolăm în camere diferite.

Ziua 6: La micul dejun, deși îmi auzeam stomacul de foame, privesc mâncarea ca pe un inamic. Iau prima gură, chin total. Îmi dau seama că nu-i ok, dar fiind conștient că trebuie să livrez ceva corpului, mă forțez. Iau câte o înghițitură, mă învârt prin cameră, mă întind în pat, fac orice să-mi distrag atenția, înghit bucăți întregi. La final, după tot efortul, am mâncat cel mult jumătate din cât era în farfurie (și nu era mult). Din acel moment, m-am chinuit să mănânc timp de 3 zile.

Detestam asa tare momentul mesei că începeam să-mi fac de treabă. ‘Stai așa să fac aia mai întâi, apoi cealaltă, apoi încă ceva’. Și tot asa, până am realizat că fug de mâncare. Apoi încă vreo 4 zile corpul a acceptat mâncarea cât de cât, dar greu și nu orice, doar fructe. Asta e, îi dau ce vrea. În final slăbesc 5.5 kg în 12 zile, adica 0.45 kg/zi.

Apoi sesizez că se instalează o stare de amețeală. Devenise atât de intensă că uneori parcă mi se rupea filmul pentru o fracțiune de secundă. Încep să ma îngrijorez, după care accept starea și mă gândesc doar la faptul că va dispărea așa cum a apărut. Erau prea multe pe capul meu ca să mă stresez și cu asta. După aproximativ 4 zile dispare, pheww.

Prietena mea are o stare generală mai bună, tuse, își recapătă parțial gustul, dar rămâne fără miros.

Ziua 7: Am o mică banuială că nu mai am miros. Merg la toaletă, pulverizez deodorant în capac, duc la nas, nimic. Mai dau o dată, cantitate mai mare, miros iar, simt doar un disconfort ciudat în gât, în rest, nimic. Ok, avem și simptomul asta, de parcă nu erau suficiente.

Datorită unui prieten, intru în legatură cu o doamnă doctor care prin recomandările ei a ajutat indirect 8 persoane infectate apropiate mie (în total dupa acel prim contact cu ‘pacientul zero’ au devenit simptomatice cel puțin 12 persoane). Doamna îmi face tratamentul care am înțeles că se aplica și la spital (nu știu exact dacă și produsele naturiste, dar mi-au fost recomandate):

– Biomicin Forte (anti-bacterian naturist): 3/zi, la o oră după masă

– Biosept (anti-viral naturist): 3/zi, cu ½ h înainte de masă

– Vitamina C 1000mg + vitamina D3 2000U: 2/zi

– Azitrox (antibiotic): 1/zi, la 2 ore după masă

– Eubiotic: 2/zi, la 2-3 ore dupa Azitrox + încă unul în cursul zilei

– antitermice (paracetamol, aspirină)

+ Coughend fără zahăr (cel mai eficient sirop de tuse de pe piață, de care știam eu)

Știu, multi se gândesc că nu ajută antibioticul la virusi, ci doar la bacterii, însă infecția pulmonară face în multe cazuri și suprainfecție bacteriană. E normal ca Ministerul Sănătății să comunice ferm că antibioticele nu ajută, altfel probabil că ar fi luat 22 milioane de oameni antibiotice și (1) ar fi epuizat stocurile precum alcoolul sanitar și hârtia igienică și (2) ar fi apărut probleme de supradozaj în masă + altele, cine știe.

De asemenea, dacă te-ai infectat e obligatoriu să ai în casă un oximetru. Costă maxim 170 ron unul bun pe internet și îți măsoară saturația de oxigen din sânge. Dacă scade sub 95%, nu-i semn bun. Dacă ai peste 95%, înseamnă că plămânii funcționează corect și oxigenează sângele.

În afară de tratamentul de mai sus, am consumat orice am considerat că ar putea ajuta sistemul imunitar: miere de albine, ceai de ghimbir, propolis, bitter din plante, polen de albine, smoothie-uri, etc + multe fructe.

Zilele 8 și 9: Temperatura nu mai e constantă, apar primele pauze de câteva ore cu doar 36,6 grade și simt în acele ferestre o îmbunătățire considerabilă, corpul revenise în parametri chiar dacă tușeam, nu aveam gust sau miros, etc.

Tot atunci încep să sper că dă înapoi, mai ales că mă simțeam mai lucid și mai fresh (după atâtea zile susținute de temperatură), dar aud povești cum că boala poate avea 2 sau chiar 3 vârfuri și că de foarte multe ori după câteva zile bune te lovește iar, așa că rămân rezervat. Și bine am făcut.

Prietena mea are din nou o stare generală proastă, vertij, confuzie, amețeală, după câteva zile mai bune, dar își recapătă parțial mirosul.

Zilele 10 și 11: Simt cum începe să mi se încălzească limba, pun termometrul, 38 de grade. Începe iar temperatura susținută, non-stop. Revin la starea fizica de înainte, dar nu mă panichez datorită faptului ca (1) știam deja că poate reveni și (2) totodată mă gândeam că într-o zi se va opri. ‘Doar n-o să țină 3 luni, încă sunt în cele 14 zile cât dureaza formele medii, în câteva zile va înceta.’ Și așa a fost. Și bine mi-a prins. După 9 zile începusem să mă satur de starea asta (caldură, presiune în cap, lipsă de concentrare).

Ziua 12: Prima dimineață fără temperatură. Primul prânz fără temperatură. Prima seară fără temperatură. Creierul își reintrase în parametri, buna dispoziție își făcea apariția, mă simțeam cel mai bine de la debut. Tusea își pierduse considerabil din intensitate, aveam gust și miros, nasul nu mai ustura sau jena, aveam poftă de mâncare (eram lup, începeam să am pofte, fac prima comandă strict pentru că îmi doream să mănânc ceva anume, era mare lucru, credeți-mă).

Viața începea să prinda iar contur, ne relaxam, gata, am scăpat. Da, noi, dar apar simptome la 3 apropiați. Dă-i iar cu stres, emoții, tratamente, roagă prieteni să ți le aducă și să le distribuie. Când părea că s-a terminat, începea iar coșmarul. Virusul ăsta e groaznic, vă zic. Chiar și cu o formă ușoară sau medie, te chinuie fizic și psihic. Dă cu tine de pereți. Câteva zile mai tarziu avem confirmarea ca au forme foarte ușoare și 2 din 3 scapa doar cu gargară și spălături nazale (nu apucase să coboare la plamani). Îmi vine să pup pământul de recunostință.

Ziua 13+: Revin la normal. Mă simt slabit, mai ales că am pierdut 5.5 kg, dar sunt fericit. Am scăpat de spital, terapie intensiva, izoletă, Bârlad, salvare, Kaletra, Hidroxiclorochină, etc.

Concluzii:

Virusul nu omoară pe oricine se infectează. Nu e ca-n filmul Contagion, să-l iei și să mori imediat. Dacă îți supraveghezi atent starea fizică și nu te minți singur că ‘e de la aerul conditionat’, ‘de la berea rece’, ‘așa mai simt de obicei o jenă în gât’, etc, ai toate șansele să îl oprești în nas sau gât doar prin gargară și spălături nazale cu apă+sare și apă+bicarbonat. Știam asta din martie, dar nu am facut conexiunea și din cauza asta probabil că a ajuns la plămâni.

Nu există coincidențe în plină explozie de cazuri și în plină pandemie. Orice mică jenă în nas sau gât și orice tuse mică și nevinovată e semn clar. Nu ignora.

Mass media ne prezintă doar cazurile grave și automat știm doar de scurtarea respirației, febră mare, dureri în piept (simptomele severe) și nu vorbeste deloc de cele mai mici semne (jenă in gat, nas uscat sau înfundat, pierdut parțial gust sau miros, etc).

Atenție: pericolul e în primul rând la contactul cu alte persoane, nu la suprafețe (asta e capcana în care am căzut noi). Prin contact nu mă refer la pupat și îmbrățisat, ci la stat de vorbă față în față la mai puțin de 2 metri fără mască.

Fă tot posibilul să nu participi la ruleta rusească. Poți avea noroc să iei o cantitate mică de virus (forma ușoară sau medie) sau poți primi o cantitate mai mare sau de la 2-3 persoane simultan și atunci te încadrezi în acei 1% cu forme severe.

Am citit atâtea articole cu situații în care persoane infectate au sunat de X ori la DSP și nu i-au contactat niciodată înapoi, iar apoi am trăit asta pe pielea mea. Din asta nu pot decât să înțeleg că cifrele oficiale sunt doar vârful icebergului, în realitate cifrele fiind undeva poate de 10 ori mai mari, dacă nu și mai mult.

Apoi, dacă ai luat virusul:

– Nu te panica. Din momentul în care am primit confirmarea, totul a fost mai greu. Asocierea dramelor și cazurilor severe te termină psihic pur și simplu, chiar dacă tu ai o formă ușoară sau moderată și scapi ușor.

Apoi, statistica e de partea ta. 99% din cazurile active au ‘mild condition’, așadar ai toate șansele să nu mori. Frica și stresul te slabesc, iar tu ai nevoie de un corp cat mai puternic. Nu zic că eu am fost foarte calm, zic doar cum mi-ar fi plăcut să fie.

– Nu citi știrile. Caută-ți activități. Netflix, cărți, jocuri, orice simți că te satisface psihic și te face să uiți că ‘ai coronavirus’. Distragerea de la situația în care ești te ajută să te relaxezi. Nu încinge telefonul cu prietenii și cunoștințele ca să le povestești ce ai. Toata ideea e să uiți că ai.

– Fă inhalații cu ceai din orice plante medicinale ai prin casă, min. 15 minute/zi. Ajută mult la eliminarea virusului din plămâni.

– Fă exerciții de respirație de cel putin 3 ori pe zi, la geam (inspiri în 5 secunde, expiri în 6 secunde). Un procent semnificativ al plămânilor nu îl folosim de obicei pentru că avem o respirație scurtă (dacă nu suntem sportivi). E ca un mușchi pe care nu îl antrenăm deloc, iar acum avem nevoie de el mai mult ca niciodată. Daca virusul îți afecteaza de exemplu 40% din plămâni, iți dorești să apelezi la partea lor ‘latentă’.

Dacă temperatura depașește 38-39 grade și nu scade deloc cu antitermice, dacă ai dureri în piept (simptom de afectare severă a plămânilor) sau dacă simți că ți se scurtează respirația ori ai dificultăți în a respira adânc și nu simți că te umpli/hrănești cu oxigen, ia în calcul să suni la 112.

În perioada următoare vom face o scanare a plămânilor la computer tomograf, analize de sânge și verificări la inimă și rinichi din cauză că multe studii spun că unora dintre pacienții care au avut forme ușoare sau moderate le-au fost afectate organe sau funcții vitale. Asta recomand oricui trece prin boală.

Din cauza perioadei destul de lungi (în comparație cu o raceală), a simptomelor destul de mixte și a multor altor evenimente, e foarte posibil să nu fi relatat 100% în ordinea exactă a evenimentelor.

Mulțumesc enorm tuturor celor care m-au ajutat în aceasta perioadă cu rețete, medicamente, informații, sfaturi și suport moral. A contat enorm.

Aveți grijă, mare de tot!”