De ce video-ul #FărăApărare nu e ok, în opinia unui expert în educație

Expertul în educație Oana Moraru critică, pe Facebook, scurtmetrajul #FărăApărare, realizat de către Uniunea Sindicatelor Libere din Învăţământul Preuniversitar Iaşi pentru a scoate în evidenţă fenomenul de bullying din şcolile româneşti, catalogând campania ca fiind ”grosolană, naivă, plină de prejudecăți sociale și dări din umeri a neputință”. Moraru subliniază în postarea sa inconsecvența directorilor de a respecta regulamentele în viața reală, polarizarea puerilă în clip a celor buni-răi, părinte cu bani-profesor bun și sensibil, idealizarea profesorilor.

• VIDEO VIRAL Scurtmetraj despre agresiunile din școală și cum sunt umiliți profesorii la catedră: #FărăApărare / Ce spun părinții și elevii despre film

Aceasta subliniază că problema profesorilor care ajung victime ale agresiunilor din partea elevilor sau părinților ține și de procedurile pe care le implementează sau nu directorul unității școlare, pentru că ”în România școlilor de azi, așa neajutorate cum par, nicio lege nu interzice să pui limită la ușa școlii – cui intră, când și de ce”. ”Conducerile școlilor nu sunt perseverente, coerente, nu se țin de regulamente și proceduri”, spune Moraru, care atrage atenia că ”portarii lasă pe oricine înăuntru, în cancelarii se fumează, copiii au telefoane active în oră, ședințele cu părinții sunt mai mult dări de seamă, feed-back-ul despre cine e si ce face fiecare copil – inexistent”.

Oana Moraru acuză filmul și polarizează pueril, pentru că din scurt metraj reiese că părinții agresivi sunt neapărat cei cu bani, iar că toți profesorii sunt onești, plăpânzi, sensibili și dedicați meseriei, pe când, în realitate, există și profesori exact ca mama agresivă din clip.

Expertul în educație critică și portretizarea idilică a amintirilor din copilărie, făcându-se apel la amintiri ”despre primul abecedar, primul buchet de flori si primul stilou sprijinit în mână noastră de dascăli”, când mulți au și multe amintiri umilitoare care i-au avut ca actori principali pe profesori.

O altă problemă a filmului, este potrivit expertului în educație, faptul că ”se spune clar că educația începe de acasă” și ”dacă părinții nu își fac bine treaba”, atunci ”profesorii își iau mâna de pe ei”, ceea ce înseamnă că elevii săraci, abuzați, din familii dezorganizate sunt de nerecuperat și că profesorii nu au nimic transformator în ei.

Potrivit expertului în educație că umilințele, căderile nervoase, inutilitatea persoană țin și de viața de adult și că nu e scutit nimeni. Totodată, Moraru pune sub semnul întrebării dacă poți fi umilit cu adevărat de un copil și dacă poți îl iei în nume persoanal, dacă poți să te superi ”pentru câte mii de forme a luat, sufletește vorbind, specia asta a oamenilor, mai ales în adolescența ei”.

Ce e grav în neregulă cu povestea acestui scurt-metraj:

• Profesorii par fără apărare pentru că nu ar exista legi care îi protejează de bully-ingul parental, de agresivitatea și incultura reacțiilor unor oameni aflați pe o scară mai de jos a civilizației. Totuși, în România școlilor de azi, așa neajutorate cum par, nicio lege nu interzice să pui limită la ușa școlii – cui intră, când și de ce. În nicio școală din Europa nu poți depăși pragul decât după ce ai făcut programare, ai predat buletinul și ți-a fost creat spațiu de întâlnire, cu a treia și chiar a patra persoană de față, la discuție. Nicio lege nu-l împiedică pe Directorul unei unități să-și facă proceduri clare de pază și relație cu părinții pe care să și le respecte. Faptul că o doamnă cu probleme nervoase și de educație elementară îți poate intra la oră oricând este vina directorului, nu a țării, nu a legilor, nici măcar a nivelurilor de conștiință în care se bălăcesc oamenii ei. Mergeți prin licee și vedeți cât de strânsă e paza în primele două săptămâni de școală și cât de repede se uită în timp regulamentul școlar: portarii lasă pe oricine înăuntru, în cancelarii se fumează, copiii au telefoane active în oră, ședințele cu părinții sunt mai mult dări de seamă, feed-back-ul despre cine e si ce face fiecare copil – inexistent. Conducerile școlilor nu sunt perseverente, coerente, nu se țin de regulamente și proceduri. În schimb, se vaită că trebuie să le scrie, în amănunțime, pe hârtie. În documentele manageriale ale oricărei școli, veți găsi inclusiv proceduri pentru deplasarea în siguranță a elevilor în incinta școlii, proceduri de comunicare externă și internă (acestea includ relația cu părinții), de monitorizare a progresului elevilor, de pază și siguranță a personalului Există, dar nu se aplică. Directorii și adjuncți lor, șefii de comisii și catedre – o mare parte din ei – tratează locul de lucru cu mentalitatea unui spațiu public pe care altcineva ar trebui să îl protejeze. Mentalitate de funcționar public, fără mare răspundere personală. Cu mult ridicat din umeri și dat vina pe legi și sistem.
• Părinții agresivi par să fie neapărat cei cu bani, cu angajați și timp limitat. Profesorii par să fie cei singuri, săraci, vulnerabili. Doamna profesor din film trăiește singură, este plăpândă, sensibilă, cu aer de dăscăliță onestă, iubitoare, dedicată meseriei. Mama domnișoarei este o țoapă cu bani, strident machiată și, evident, o patroană care suge sângele poporului, inclusiv al profesorilor copilei ei.
• Realitatea nu e așa pueril polarizabilă și nici oamenii așa ușor de manipulat cu un astfel de film. Există și profesori ca dna Diana Miron, dar și profesori exact ca mama agresivă: stridenți, insultător, nevrotici, furioși. Pe copii cine îi apără de ei? La întrebarea asta o să îl vedeți pe domnul director dând tot din umeri. Pare că argumentele clipului sunt că dacă cineva e profesor trebuie respectat „by default”.
• La final, se face un apel sufletesc la amintirile noastre frumoase din copilărie despre primul abecedar, primul buchet de flori si primul stilou sprijinit în mână noastră de dascăli. Mi-au dat lacrimile, da. Mi-e dor de mine în copilărie, de fetița timidă din curtea școlii. Dar mi-e rău când mă gândesc câți tovarăși de-ai mei de joacă au fost, ulterior acestor momente idilice ale amintirilor noastre, aliniați în fața clasei că să râdem de ei că au greșit. Si multe alte umilințe trăite în tăcere și cu respectul „cuvenit” profesorilor noștri de atunci.
• Se spune clar că educația începe acasă. Dacă părinții nu își fac treaba bine, noi, profesorii cei umiliți suntem, prin deducție imediată, și neputincioși: ne-am luat mâna de pe ei!!! Asta înseamnă un lucru incredibil: că cei 40% de copii săraci, abuzați, din familii dezorganizate, fără educație, fără orizont prea mare de cunoaștere – sunt de nerecuperat. Deci facem educație degeaba? Nu avem nimic transformator în noi?
• Da, există suferința profesorului român nesprijinit, neconsiliat, neapărat. Există doamne extraordinare că Diana din clip care simt durere, umilință, cădere nervoasă, inutilitate personală. Bine ați venit în viața de adult. Cine nu simte asta? E cineva scutit?
• Da, există mulți părinți care dau educație proastă. Unii au și bani. Unii dintre copiii lor sunt și aroganți. Există și muzică simfonică, și rock progresiv, și muzică populară, dar și manele. Toate se cheamă tot muzică. Te poate umili cu adevărat un copil? Poți să îl iei personal? Poți să te superi pentru câte mii de forme a luat, sufletește vorbind, specia asta a oamenilor, mai ales în adolescența ei? Fiecare după propria creștere emoțională.
• E bine de făcut o campanie pentru integritatea fizică și emoțională a profesorului român. Dar nu așa grosolană, naivă, plină de prejudecăți sociale și dări din umeri a neputință ca în clipul de mai jos.

MedLife susține informarea și educarea ca sursă principală de dezvoltare a unei minți sănătoase. De aceea, recomandăm informarea continuă cu ajutorul articolelor din secțiunea Educație!