INTERVIU Dedicat, necalificat. Povestea unei absolvente de Jurnalism care la 38 de ani a ajuns profesoară într-una dintre cele mai sărace comunități din România, unde copiii asistă la crime în mijlocul drumului și sunt trimiși la muncă de mici
După ani de zile în care a lucrat la proiecte cu fonduri europene și a făcut traning-uri de antreprenoriat, Mihaela Bucșa a hotărât să devină profesoară de fizică, la 38 de ani. Într-unul din cele două sate unde a ales să meargă să predea, o elevă de clasa a opta i-a spus, la prima oră, că va pleca după o săptămână. A rămas doi ani și a reușit să fie diriginta singurei clase fără abandon școlar din acea școală și să convingă 42 de copii dintr-o comunitate cu multe probleme să se înscrie la liceu și școli profesionale, un număr record. Pentru munca de la școala din satul Crizbav, Mihaela Bucșa a luat anul trecut premiul întâi la Gala Societății Civile, însă în același an și-a pierdut postul acolo, acordat unui profesor suplinitor.
Este în continuare profesoară de fizică și de educație tehnologică la Școala Gimnazială din Sânpetru, la 3 km de Brașov, orașul unde s-a mutat din București acum 15 ani. Aici, zilele acestea încearcă, pe pagina sa Jurnal de fizică, să mobilizeze lumea să strângă bani pentru un foișor dotat cu utilități în care să se facă ore afară. Este cel mai recent proiect în care Mihaela Bucșa s-a implicat pentru școala în care predă, ca profesor necalificat încă, așteptând să finalizeze cursul de conversie profesională. O școală unde s-a reușit în ultimii ani dotarea unui laborator de științe cu un robot farmbot, cu ochelari VR, imprimanta 3D, iPad-uri sau tricouri pentru studierea anatomiei.
Am stat de vorbă cu Mihaela Bucșa despre ce înseamnă pentru un profesor venit din afara sistemului toate etapele necesare pentru a se angaja în învățământ pe un post, examenul de titularizare și obținerea calificărilor necesare, sistem pe care l-ar schimba „ieri, nu azi”, pentru că, în opinia ei, „așa cum este făcut sistemul, este foarte greu să ajungi într-o școală care se bucură că te are și în care și tu te bucuri că ești”, un sistem despre care spune că „nu valorizează oamenii”.
Redăm interviul integral mai jos:
Mihaela Bucșa, în timpul unei ore de științe cu elevi de clase primare. Sursă foto: Facebook – Jurnal de fizică
Reporter: Cum ați ajuns profesoară și de ce tocmai de fizică?
Mihaela Bucșa: Fizica este materia care mi-a plăcut mie cel mai mult în școală. Eu am făcut liceul Sfântul Sava, clasa de fizică-chimie, și aveam inclusiv o materie care se chema Laborator. Mi-a plăcut foarte tare și mi se pare că poți să faci foarte simplu legătura între ce se întâmplă în clasă și viața copiilor, tocmai pentru că fizica este peste tot.
Eu sunt profesor necalificat, m-am înscris la un curs de conversie.
Când am terminat facultatea – Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării – am făcut pe banii mei modulul psihopedagogic, am dat examen și l-am luat. Dar după ce am văzut colegi profesori copiind pe rupte la acest examen mi s-a făcut jenă și nici nu m-am dus să ridic diploma, pentru că am zis că eu nu voi face niciodată asta.
Apoi am avut firma mea de consultanță de finanțări proiecte europene, pentru că asta am făcut și încă fac, pentru salariul de profesor este o glumă proastă.
Când am devenit părinte și am luat contact din nou cu școala. Am încercat să ajut școala copiilor mei din Brașov cu proiecte, am avut finanțări de 300.000 euro pentru table digitale, child safety, traineri islandezi. Schimbarea în sine la nivel de copii a fost mică. Am încercat să înființez o asociație cu părinții din clasa fetiței mele, care încă există.
Apoi am zis că ultima încercare să fac ceva este să mă duc în învățământ. Am luat-o ca pe un experiment, exact ca la fizică. Hai să văd ce se întâmplă. Din afară este super simplu să comentezi, să spui „nu fac ăștia nimic la școală, ma pricep eu mai bine”.
Normal că nu te pricepi de la început, sunt lucruri care se învață și înveți toată viața. Au ieșit lucruri, dar mici. Eu comunic, pe pagina Jurnal de fizică asta fac, comunic, și asta este diferența dintre ce fac eu și alți profesori care fac lucruri, dar nu comunică, pentru că sunt mulți.
Ați devenit profesor prin programul Teach for Romania, unde se face un training de 6 săptămâni.
M.B.: Da, este ceea ce se numește Leadership Summer Academy, un training de o lună și jumătate. Am învățat multe lucruri la acea academie, dar eu veneam și cu experiența de trainer și om care făcuse proiecte în educație vreo 10 ani înainte. Partea aceea de asociație, de proiecte pentru școli, unde nu am adus doar finanțarea ci m-am și implicat să ajut cât de mult pot. Pe partea de proiecte, pe lângă consultanță am făcut și training pe antreprenoriat, e adevărat, cu adulți. Și lucrând cu copii de gimnaziu mi se pare că fac mai mult training decât pedagogie.
Și cum s-a întâmplat, cum ați găsit posturile din satele Crizbav și Sânpetru (județul Brașov)? Le-ati putut alege?
Da, mi-am ales eu. La Sânpetru făcusem un atelier de științe cu copiii, aveam un proiect cu Fondul Științescu. Mergeam la Sânpetru oricum să fac ateliere, cu o stație meteo, cu ce jucării mai aveam eu prin proiectul Științescu, finanțat de Fundația Comunitară. Înainte de a fi profesor.
La Crizbav am ajuns trimisă de Teach for Romania, în job shadowing, la o învățătoare care este și acum acolo în școală. Și am văzut școala, comunitatea, am zis „ok”, mi se pare că este un job pentru mine.
Nu a fost dificil să vă întoarceți la fizică, după atâția ani?
Eu am continuat să citesc, m-a interesat domeniul chiar dacă nu am lucrat efectiv. Nu pot să zic că am uitat ce am învățat. Bun, partea aceea de calcul algebric, derivate, integrale, pe alea trebuie să le tot înveți dacă nu le folosești. Nu folosesc la gimnaziu, dar pentru examenele din sistem sunt must-have, vrând nevrând trebuie să le tot repeți. Asta este partea grea, pentru că acele examene nu te ajută efectiv la clasă și ca să poți să iei un astfel de examen trebuie să tai din timpul pe care îl aloci să îți pregătești ore faine pentru copii. Asta este părerea mea, nu este obligatoriu să fie așa.
Profesorul intră pe ușă, copiii sar pe geam. O fetiță mi-a spus: „Doamna, vă garantez că într-o săptămână plecați de aici”
Cum a fost prima zi, prima oră ca profesoară?
Prima mea zi a fost la Crizbav, cu festivitatea de deschidere. În prima zi în care am făcut efectiv ore cu copiii a fost super haios să găsesc o modalitate să îi așez în bancă. Ei sunt dintr-o comunitate din asta în care profesorul intră pe ușă, copiii sar pe geam. De obicei intri pe ușă, copiii nu te văd. Iar eu m-am dus și înțeleg că reflexul lor, apoi m-am prins, este să aștepte să țipe profesorul și apoi se așază. Eu m-am dus, m-am rezemat puțin de catedră și am așteptat zâmbind. A durat așa vreo 3 minute până când m-a văzut unul, s-a așezat în bancă și apoi s-au așezat așa pe rând.
În prima zi le-am spus cine sunt eu și ce caut acolo. Am primit și câteva replici foarte haioase. Mi-aduc aminte de o fetiță care mi-a spus „Doamna, vă garantez că într-o săptămână știți cum plecați de aici?” Erau obișnuiți cu profesori care renunță. Își iau ore la acea școală, neștiind despre ce e vorba sau pentru că nu găsesc în altă parte, și renunță. La gimnaziu, cel puțin.
Este o comunitate grea, trebuie să fii mereu atent, pe fază, se fac progrese greu, și atunci îți trebuie un mindset relaxat să știi că până la urmă nu o să rezolvi toate problemele comunității într-o oră de fizică sau de ce o fi și înveți să ai răbdare și cu tine, și cu ei.
Ați fost dirigintă acolo?
Da, exact când ne-a lovit pandemia în martie eram dirigintă la a opta.
Îmi puteți spune despre cele două comunități, din Sânpetru și Crizbav, seamănă?
Crizbav era o comunitate cu sărăcie extremă, cu multă violență. De exemplu, în ultimul an în care am fost eu acolo, din septembrie până în mai, au avut loc două crime cu topoare în mijlocul drumului. Și copiii toți asistă la așa ceva. Nu există nicio consiliere, copiii sunt exploatați pentru că muncesc de mici, 12-14 ani, pe șantiere, în pădure. Dar sunt familii sărace și atunci, ca să nu moară de foame, mulți abandonează școala să meargă la munci grele, care le macină sănătatea.
Cu asta te lupți, de aia orice progres acolo e foarte mic pe partea cu educație tocmai pentru că sunt aceste probleme sociale. Eu nu am văzut copil acolo care să nu aibă probleme cu dantura. Veneau cu măsele umflate la școală, cu folia de calmante în buzunar, ca să ajungă la medic în Brașov numai drumul cât îi costa pe ei și pe părinți. Dincolo de problemele legate de hrană puțină și de calitate proastă.
Acolo munca este în comunitate. La Crizbav 80% din ce am reușit să fac a fost în comunitate, nu neapărat în clasă. Pentru că la școala, eu predau fizica, de la clasa a șasea. Dacă la clasa a șasea copilul nu știe să scrie, are nevoie de educație remedială făcută pe metodologie separată. Poți să recuperezi extrem de puțin în două ore cât aveam eu pe săptămână și să faci și materia, fizica. E foarte mult de lucrat să ajungă să vorbească o limbă română corectă, cât de cât. Pentru că în comunitate se vorbește greoi. Sunt copii cărora nimeni nu le-a citit o poveste vreodată. Este mult de lucrat remedial.
Iar comunitatea din Sânpetru nu este așa, are și ea problemele sale. Sânpetru cred că este comunitatea din județul Brașov care s-a dezvoltat cel mai mult în ultimii zece ani. Acum zece ani avea 3500 de locuitori, acum are aproape 15.000. Este la doar 3 km de Brașov, așa că foarte mulți oameni s-au mutat acolo. Este destul de eterogenă, avem în aceeași clasă copii care stau în casă cu piscină, dar și care stau pe străzi gen Crizbav. Și este destul de greu de armonizat. Problema acolo este nevoia de coeziune. E fain că e o comunitate care crește, dar e important să crească împreună.
Ați luat premiul întâi la Gala Societății Civile în octombrie anul trecut pentru activitatea acolo. Care sunt trei chestiuni pe care le-ați reușit acolo?
M.B.: Primul este că 42 de copii au reușit să se înscrie mai departe la liceu și școli profesionale, în condițiile în care până să fiu acolo se înscriau 2-3 pe an. Câte 21 în fiecare an. Că am fost în an de pandemie diriginta singurei clase de gimnaziu de acolo fără abandon școlar. Ba chiar am descoperit abandonul școlar „negativ” – am început cu 15 copii și am terminat cu 16. S-a mai întors unul după doi ani de abandon școlar să termine și el clasa a opta. Asta rămâne o mare mulțumire a mea, chiar dacă nu toți au continuat după a opta, având opt clase ei pot când fac 18 ani să se înscrie la un curs de calificare de nivel 1, care înseamnă trei luni, pe educația adulților, să aibă o meserie și să lucreze.
E adevărat că a fost mult de muncă. Dacă lipsea copilul trei zile, a patra zi eram la el la poartă să văd ce se întâmplă. Am copil pe care l-am adus de la muncă din Austria ca să termine clasa a opta. Am stat ca ciocănitoarea pe capul părinților care până la urmă au înțeles că dacă ai făcut șapte clase și nu o faci pe a opta le-ai cam făcut degeaba și până la urmă l-au adus acasă.
Și a treia este că am reușit să duc peste 200 de copii în excursii, copii care nu fuseseră niciodată undeva. Să se dea cu sania pe pârtie la Sinaia, să urce pe Platoul Bucegilor, să mergem la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu doar pentru o fetiță din clasă a reacționat așa foarte revoltată la finalul unei ore: „Dar doamna, ce îmi trebuie mie să învăț astea, eu visez să mă fac actriță, ce îmi trebuie mie fizică?” Și am întrebat-o dacă a fost vreodată la teatru, a zis că nu. Și am zis ok, musai să mergem la teatru. Am obținut intrare gratuită la Festivalul de Teatru de la Sibiu și am văzut o grămadă de alte lucruri în aer liber, a fost o zi super faină și pentru copii și pentru mine.
Am fost cu ei la acel meci România – Norvegia la care au primit doar copii, au fost și 20 de copii de Crizbav.
Acum nu mai predați la Crizbav, de ce?
M.B: Pentru că în toamna trecută nu s-a organizat acel examen pentru suplinitori, Inspectoratul Școlar Brașov nu a ținut acel examen în septembrie și atunci orele de fizică au fost luate de altcineva care era în sistem și avea dreptul să ia acele ore la suplinire.
Așa că am rămas doar la Școala din Sânpetru, cu normă întreagă – e adevărat că am predat și educație tehnologică și un opțional de știință integrată – unde cei de la școală m-au dorit în continuare și au făcut ceva eforturi să mă aibă.
Este foarte greu să ajungi într-o școală care se bucură că te are și în care și tu te bucuri că ești
Cum vi se pare acest sistem în care ajungi greu să ai un post al tău de profesor și până acolo salariul este destul de mic? Sunteți dispusă să treceți prin toate etapele – de la necalificat, la suplinire, titularizare, definitivat, grade?
Nu, nu sunt foarte dispusă, și la cum sunt făcute lucrurile nu mă ajută. Eu m-am înscris la acel curs de reconversie, iar la anul în vară aș putea teoretic să dau examenul de titularizare. Chiar dacă iau peste 7, ceea ce la fizică se ia greu, asta ar însemna să plec din școala din Sânpetru unde construiesc de trei ani – acesta va fi al patrulea an – și să mă mut într-o școală în care nu am mai fost, nu știu nimic, și să o iau de la zero. Posturi de fizică sunt în județul Brașov. Dar ar însemna să renunț la ce fac la Sânpetru.
Dar nu vă este teamă că vă puteți pierde postul la Sânpetru oricum?
Se poate întâmpla orice, da. Înțeleg că anul acest se va da acel examen, îl voi da, în funcție de notă o să văd, o să îmi aleg orele. Dar voi fi clar în două școli, pentru că la Sânpetru sunt șase ore de fizică și mie îmi trebuie 18 pentru normă întreagă. Deci nu mi-e teamă neapărat, situația este cum este, o accept, dacă se întâmplă asta am și alte variante, nu înseamnă că voi rămâne șomeră.
Iar titularizarea, m-am uitat la subiecte…Bun, noi ce predăm acum în școală predăm după acel proiect numit „fizica altfel”, este o întreagă metodologie care înseamnă învățare experiențială. Doar că, dacă eu mă duc și scriu la examene de acolo, pic examenele.
Așa cum este făcut sistemul, este foarte greu să ajungi într-o școală care se bucură că te are și în care și tu te bucuri că ești. Te duci unde apuci. Iar posturile luate pe apucate… Pentru că și pentru cei care au luat titularizarea este foarte stresant. Am avut o colegă la Sânpetru anul trecut, o fată profesoară de matematică, a luat titularizarea și singurul post titularizabil a fost la 100 km de orașul Brașov, unde locuiește. Are varianta ori să se mute în satul acela sau renunță la acel post și la anul dă iar examen. Este păcat să se întâmple asta. Ea este doar un exemplu, știu și alți colegi, care strâng din dinți un an apoi încearcă să se transfere undeva unde e mai ok.
Asta este problema mea cu acest sistem, nu își valorizează oamenii. Nu simți că tu ca om, ca profesor, contezi. Poate vreau să îmi fie comod să îmi duc copiii la școală, nu ai această variantă să poți să alegi.
Ați vedea mai potrivit un sistem de tipul angajare de către școală direct?
Da, l-aș vedea, dar iarăși, să existe un pic de control, audit, pe legi clare și stricte în ceea ce privește tentația de a împrăștia cu posturi ca la firma personală. Nu știu dacă acum nu se întâmplă asta.
Acest sistem de titularizare nu știu cât este de avantajos, în primul rând pentru copii. Am colegi profesori care dau examenul acesta de câțiva ani și pentru că nu sunt posturi, pur și simplu…oameni care au luat peste 9, trei ani la rând nu au avut post titularizabil. Au predat în trei școli, în fiecare an examen. Iar acest lucru îți aduce extrem de multe frustrări și îți consumă timp și energie pe care ai putea să le aloci în cu totul alte moduri utile pentru copii și învățare.
Ați spus că dvs. lucrați în continuare la firma dvs de proiecte europene, pentru că salariul de profesor este foarte mic. Cum puteți împăca aceste două job-uri?
Greu, foarte greu. Sunt luni întregi în care eu dorm doar patru ore pe noapte. Și să știți că am colegi care sunt șoferi de Uber în timpul liber, chiar titulari fiind. Știu că impresia generală este că a crescut salariul în învățământ… Eu cel mai mult am luat 2700 de lei pe normă întreagă de profesor, cu dirigenție cu tot. Depinde și de vechime, eu cu trei ani ca suplinitor necalificat atât am. Sunt colegi care au 3500 lei, pe acolo. Pentru munca pe care o faci, este un salariu extrem de mic și de demotivant.
Și totuși, ce vă motivează?
Îmi place ce iese în clasă, îmi place când văd că pot să fac unele lucruri. Eu am schimbat în fiecare an ceva, pentru că mi se pare normal să folosesc și experiența și feedback-ul copiilor așa încât să fie mai bine. Este o provocare și îmi place. Îmi place că și eu învăț, mă obligă și pe mine să învăț mult. Și da, vezi și rezultate. Dar trăim într-o cultură a nemulțumirii, unde e foarte simplu ca oamenii să vadă ce se greșește. Vrem inovare, vrem schimbare în învățământ, dar nu vrem ca profesorul să greșească. Dar când schimbi ceva, greșești, este inevitabil. Dacă vrem inovație, trebuie să le dăm voie oamenilor să greșească. Inclusiv copiilor.
Oportunitățile nebănuite la pandemiei – ore de fizică la telefon, pe speaker, cu toată familia
Cum a fost perioada de pandemie în cele două școli?
A fost greu și obositor, ca pentru toată lumea. La Crizbav nu s-a pus problema să faci ore gen webinar, pentru că aveam familii care nu aveau niciun smartphone și erau 7-8 copii în familia aceea. Am găsit resurse să încărcăm niște cartele cât să mai putem comunica cu copiii pe Whatsapp, pe Facebook. Copiii au ales să facem grupuri de facebook messenger. Școala nu avea niciun fel de platformă atunci, am făcut eu un Google Classroom, dar doar doi copii aveau adresă de e-mail. Și mi-am dat seama că și dacă le creez eu adresele, nu o să le folosească. Soluția pe care am găsit-o a fost să le pun pe drive-ul meu materiale și lor să le dau link-uri, ei le deschideau și lucrau acolo și nu mai depindeau de spațiul lor pe telefon. Așa făceam la clasa la care eram dirigintă. Mai funcționau quizzes kahoot, diverse joculețe. Dar să faci predare efectiv, nu.
Ce a fost drăguț la Crizbav în perioada aia a fost că s-a comunicat foarte mult cu familiile în perioada aia. Altfel, comunicarea cu familiile era doar așa, mergând la poartă. Ei își schimbă des acele cartele de telefon și mie îmi era mai simplu să merg în sat să vorbesc cu ei.
Au fost foarte multe situațiile în care îi sunam și puneau telefonul pe speaker și de fapt povesteam cu toată familia. Făceam exerciții cu elevii și încerca și tatăl să răspundă, și fratele mai mic. A avut și ceva efecte la care nu mă așteptam. Sora unuia dintre copiii care erau la mine în clasa a opta, era mai mare, avea 19 ani, abandonase școala după clasa a șaptea. Și s-a înscris la programul „a doua șansă” și a terminat și ea opt clase anul acesta. Pentru că și-a dat seama că poate și vrea și ea. Ei i-au plăcut joculețele Kahoot la engleză atât de mult încât am înscris-o la Brașov și a făcut cursuri de engleză.
La Sânpetru deja aveam catalog electronic și aveam deja Microsoft Teams de un an când ne-a lovit pandemia. Noi practic de a doua zi am știut că intrăm pe Teams. Am putut să ne facem orele normal, după orar. Și asta a însemnat și o mare oportunitate pentru că am reușit să facem webinarii cu mentori de la Oxford, Cambridge, de la Agenția Spațială Europeană și cu cei de la Romanian Science Festival.
Au fost și oportunități, mai ales că s-a discutat mult despre digitalizare. Noi la Sânpetru deja începusem niște proiecte prin fondul Științescu, iar acest context ne-a ajutat să reușim să le finanțăm. Am reușit să dezvoltăm un laborator în jurul unui robot FarmBot, avem două videoproiectoare interactive, imprimanta 3D, ochelari VR, tricouri de învățare a anatomiei cu realitate augmentată. Tocmai am început și cu Osmo Play pentru copii, ca să învețe de la grădiniță până la clasa a șasea, prin care copiii manipulează și obiecte nu dau doar cu degetul pe ecran. Săptămâna trecută ne-au venit și le-am instalat.
Să începi ora cu 10 minute de citit
Acum ne luptăm să facem o bibliotecă. La Crizbav am reușit să duc 1000 de cărți, cărți faine, noi, frumoase de îți vine să le mănânci, nu doar să le citești. Biblioteca nu este funcțională, dar sper că acele cărți ajung totuși la copii.
Eu îi lăsam să citească, la începutul fiecărei ore 10 minute citeam, aveam cutia cu cărți pe fiecare clasă, copiii își luau cartea și citeau în continuare de unde rămăseseră. Se ajunsese să se citească la orele mele peste 3000 de pagini pe săptămână. Chiar stăteam și mă uitam la ce pagina a rămas copilul. Și citeam și eu cu ei, era o variantă apropo de așezatul în bancă. Era cea mai faină metodă de a îi introduce în starea aia de învățare. Până pregăteam eu ce aveam pe catedră, absențe, sunt acele minute de la începutul orei care se pot pierde. Unde în școala aia problema era că nu aveam liniște, ajunsese să fie o problemă că dădeam eu pagina la catalog și fâșâia și se auzea. Vorbesc foarte serios, era incredibil cum se așază, cum la început se foiesc și după 2-3 minute sunt în cartea aia, de nu îmi venea mie să îi opresc.
La Sânpetru la fel, nu avem o bibliotecă, de fapt este ceva dar vrem să o dotăm cu cărți noi, frumoase, și să facem un centru de documentare, cu acces online la publicații plătite. Să fie un spațiu și indoor și outdoor unde să vină copiii din comunitate.
Cea mai mare frustrare este că îmi place ce fac, dar nu pot să trăiesc din asta
Ce ați schimba la școala românească, dacă ați avea putere de decizie? Care este cea mai mare frustrare?
În momentul de față ceea ce am făcut eu la Crizbav și chiar și la Sânpetru, partea asta de proiecte și dezvoltarea în comunitate, aceste lucruri nu se punctează în fișele de evaluare a profesorilor. Contribuția la reducerea abandonului școlar nu există în acel sistem de punctaj, nici la transfer, contează diplome, olimpiade, conferințe de care am sertare întregi, dar nu asta. Suntem una dintre țările cu cel mai mare abandon școlar din Europa, dar profesorii nu sunt evaluați pentru contribuția adusă la reducerea lui. Și asta aș schimba-o imediat, felul în care sunt evaluați profesorii.
Aș schimba partea cu titularizarea și intrarea în sistem, pentru că se pierd oameni foarte buni, profesori care ar putea deveni foarte buni dar oamenii nu sunt dispuși să dea ani din viața lor pentru examene inutile. Astea sunt de schimbat ieri, nu azi.
Și cea mai mare frustrare este că îmi place foarte mult ce fac, dar nu pot să trăiesc din asta.
Te-ar putea interesa și:
INTERVIURILE HotNews.ro