"Nu ma atinge-ma" , de Adina Pintilie, cel mai curajos film din Competitia Berlinalei. Si cel mai controversat

Jurnalistii care au inceput sa iasa din primele cinci minute ale proiectiei cu “Nu ma atinge-ma”, debutul in lungmetraj al Adinei Pintilie prezentat in competitia celei de-a 68-a editii a Festivalului International de Film de la Berlin, au ratat un final eliberator la capatul unui experiment ce blureaza granitele dintre fictiune si documentar nu pentru a demonstra ceva, ci pentru a se constitui intr-un proces de descoperire a intimitatii si autenticitatii. “Nu ma atinge-ma” e cel mai curajos film vazut in acest an in festival.

Adina Pintilie “stabileste” granitele inca din primul cadru al filmului, cand camera lui George Chiper-Lillemark se plimba in gros plan peste un corp barbatesc, dezvaluindu-i sexul. O provocare? Cu siguranta, dar si definirea spatiului de joc. Treptat filmul dezvaluie personajele despre care nu reusesti sa afli nici pana la final in ce limite ale realitatii ori ale fictiunii evolueaza. Granita aceasta blurata dintre ce e real si ce e fictiune, creata printr-o regie foarte fluida, e cel mai interesant lucru in film.

O femeie care incearca sa-si vindece frigiditatea platind un barbat sa se masturbeze in fata ei, discutand cu un transsexual meloman, in sedinte cu un terapeut care se straduieste s-o faca sa-si elibereze furia, sau discutand in intalniri succesive cu regizoarea vizibila printr- un ecran, de partea cealalta a aparatului de filmat.

Un workshop terapeutic unde barbati si femei in alb invata sa-si descopere partenerul prin privit, pipait sau vorbind cu sinceritate despre ce simt. Tomas, un tanar chel (despre care aflam ulterior ca si-a pierdut complet parul la 13 ani), recunoaste ca-i vine greu sa atinga fata lui Christian, un tanar al carui corp e diminuat, deformat de boala, cu prognatism si care nu-si poate misca singur mainile ca sa-si stearga saliva de la gura.

Recunosc, prima data cand am vazut filmul aceste prim-planuri cu Christian mi-au parut riscante si insasi prezenta lui mi s-a parut un mod prea evident de a forta intelegerea spectatorului. La a doua vizionare am inteles ca Adina Pintilie pune in discutie nu doar teama noastra de intimitate sau teama de reprezentare a intimitatii, ci cauta sa arda si granita fragila dintre ce consideram normal si ce consideram in afara normei.

Christian, la care ne uitam cu mila si oroare, se simte de fapt foarte bine cu corpul sau si cu viata lui, are o iubita cu care a ajuns la un grad inalt de intimitate si are (te intrebi, in limitele tale, de unde) un mare respect pentru persoana lui. “Stiu ca nu sunt frumos in sensul obisnuit al termenului sau dupa norma”, spune el. “Consider ca trupul meu este un dar si ca viata este o calatorie de-a lungul careia trebuie sa ma bucur de acest dar.”

“Freedom is a hell of a quest” (“Libertatea este o cautare data naibii”), spune la randul ei Laura, femeia “normala” in limitele in care intelegem normalitatea, dar care nu se simte bine in corpul ei. Eliberarea ei de la final poate fi resimtita ca o eliberare si de catre spectator pentru ca filmul nu pare sa fie un produs finit, cat inregistrarea unui proces gandit sa-l transforme/elibereze si pe spectator.

Hanna Hofmann, Laura Benson, Adina Pintilie si Tomas Lemarquis la conferinta de presa

Foto: Iulia Blaga

E de asteptat ca filmul (coproductie internationala romano-germano-ceho-bulgaro-franceza respinsa de Centrul National al Cinematografiei pana sa ia finantare) sa starneasca un scandal in Romania. Nu e un film pentru publicul larg, dar e dificil si pentru publicul de specialitate. Intamplator, chiar in timp ce scriu acest text, in spatele meu doi jurnalisti straini discuta despre film. Unul spune ca l-a urat, celalalt se mira pentru ca lui i s-a parut foarte bun. Si aseara, la proiectia de presa in avanpremiera, si azi la proiectia principala de presa, jurnalistii au iesit din sala (dar nu la fel de multi ca la “Season of the Devil”, de Lav Diaz).

Este posibil ca “Nu ma atinge-ma” (“Touch Me Not” in engleza), care face parte dintr-un proiect artistic multi-platforma finantat de Centrul Pompidou din Paris, Muzeul National de Arta Contemporana din Bucuresti, Muzeul de Arta Moderna din Varsovia si Spinnerei Art Center din Leipzig, sa fie mai usor de inteles de catre criticii de arta decat de criticii de film.

Cel mai curajos lucru pentru aceasta regizoare debutanta care, dupa cateva scurtmetraje de fictiune si documentar (premiate), a lucrat la acest proiect de suflet sapte ani, nu e ca arata corpuri goale, un travestit prostituata care evolueaza ca la peep show sau scene dintr-un club BDSM (filmate pe bune), ci curajul cu care isi expune propria vulnerabilitate.

Daca jurnalistii care au iesit din sala la proiectiile de presa ar mai fi avut rabdare, ar fi asistat la o scena foarte emotionanta in care regizoarea schimba locurile cu eroina Laura si, cand se trezeste pentru prima data in fata camerei, se simte cu totul descoperita si aproape se pierde.

Ii dau lacrimile si, fara sa fie nimic regizat, spune: “Asta chiar e un loc unde e greu sa stai. Ti se face frica atunci cand te stii privit si judecat.” Aparitiile regizoarei as herself, precum si prezenta camerelor de filmat si a reflectoarelor introduc ideea de reprezentare si de voyeurism ale artei, dar miezul filmului e cu totul personal si e dezvaluit in a doua jumatate, cand Adina Pintilie ii povesteste Laurei un vis in care un fel de fantoma a mamei sale apare in patul unde se afla alaturi de iubitul ei, sugerand ceea ce va spune clar la final: “Spune-mi cum ai fost iubit ca sa-ti spun cum iubesti”.

“Ma uit cu o uriasa curiozitate cum ceilalti oameni se descurca unii cu altii”, spune regizoarea mai tarziu referindu-se la intimitate, ca o explicatie poate pentru cei care inca n- au inteles care e miza filmului.

“Nu ma atinge-ma” e cel mai provocator si mai curajos film vazut anul acesta in Competitia Berlinalei. Am auzit un jurnalist spunand ca sigur ca se va regasi in palmares. Si eu cred asta. Sau, cel putin, ar trebui sa fie in palmares. Este inovativ si valoros nu pentru ca scenele BDSM samd, ci pentru ca demonteaza acest tabu contemporan, care e lipsa intimitatii, aratand ca intimitatea nu inseamna neaparat sex, ci acceptare a celuilalt acceptandu-te pe tine.

Si mai inedita decat tema filmului e aceasta abordare fluida care sterge complet limitele dintre film documentar si film de fictiune intr-o formula care e eliberatoare si vie.

Fictiunea a fost o plasa de siguranta care ne-a permis sa lucram cu realitatea

Insotita de toata distributia internationala (a filmului vorbit in engleza), formata din neprofesionisti, dar si din actorii Laura Benson, Irmena Chichikova si Tómas Lemarquis (lansat cu Nói albinói de Dagur Kari), precum si de producatoarea Bianca Oana si directorul de imagine George Chiper Lillemark, Adina Pintilie a regizat/moderat si neconventionala conferinta de presa din 22 februarie. Sinceritatea si autenticitatea de pe ecran s-au mutat in sala de la Hyatt Hotel.

Regizoarea (care e si producator, scenarist si monteur al filmului) le-a spus jurnalistilor ca i-a luat aproape doi ani sa aleaga distributia si ca, inainte de a incepe filmarile, i-a pus pe interpreti sa se filmeze intr-un fel de jurnale video pe care le-au discutat pe skype.

“Fictiunea a fost o plasa de siguranta care ne-a permis sa lucram cu realitatea”, a spus Pintilie, lucru pe care l-a dublat directorul de imagine cand a spus ca si conceptul vizual a fost un conflict “intre structura si anarhie, intre a cadra foarte strict si a nu stii ce se intampla. A fost ca si cum am fi luptat pentru libertate, dar cu reguli.”

Toti actorii s-au referit la cat de importanta a fost aceasta experienta pentru ei si aproape toti au rostit cuvantul “incredere” in relatie cu regizoarea. Laura Benson a spus ca pentru ea filmul a fost o mare provocare, dar ca Adina i-a “scris” personajul la montaj, pentru ca ea fost destul de haotica la filmari.

“Filmul vorbeste despre lupta oamenilor de a se elibera de etichete”, a mai spus Benson, adaugand ca el atrage publicul intr-un proces transformativ cu care, initial, e posibil sa nu empatizeze.

Tómas Lemarquis a povestit ca o prietena cu capacitati paranormale i-a spus ca va face un film la Bucuresti, ceea ce i-a dat curaj atunci cand a acceptat rolul. “Ne-am aruncat cu totii in abis. N-a fost ca o tabara de vara. M-am confruntat cu propriile umbre si cu propriile inhibitii. N-am fost nici cu totul noi, si nici cu totul altcineva, dar Adina a avut grija sa creeze un spatiu secret al increderii.”

Christian Bayerlein ne-a spus ca a fost preocupat dintotdeauna de problema intimitatii, iar iubita lui, Grit Uhlemann, a adaugat ca “increderea a fost elementul care a ghidat acest proces al realizarii filmului”. (Adina Pintilie il numeste “research”.). Hanna Hoffman, care e si in viata reala un transsexual care lucreaza in industria sexului, a recunoscut ca nu se simte actrita si ca la filmari n-a incercat decat sa-si faca meseria.

Actrita bulgara Irmena Chichikova a numit-o pe Adina Pintilie “magician” si a spus ca pentru ea lucrul la acest film a fost o “adevarata psihoterapie, un medicament” care a ajutat-o sa depaseasca un eveniment personal. “E un film cum nu am mai vazut, te face sa iti descoperi barierele si sa le depasesti.”

Premiera de gala a lui “Nu ma atinge-ma” a avut loc in seara zilei de 22 februarie . Au mai ramas doua filme de vazut din Competitie. Ceremonia de premiere a celei de-a 68-a editii a Berlinalei are loc sambata, 24 februarie 2018.

“Nu ma atinge-ma” este produs de Manekino Film din Romania in coproductie cu RohFilm (Germania), Pink Production (Cehia), Agitprop Ltd (Bulgaria) Les Films de l’Étranger (Franta