Diario de Navarra: Europa de Est se reînarmează de teama Rusiei şi în virtutea angajamentului în cadrul NATO

Percepţia Rusiei ca o ameninţare şi angajamentele din NATO şi mai ales faţă de Statele Unite înseamnă că ţările ex-comuniste din Europa Centrală şi de Est şi-au majorat semnificativ cheltuielile de apărare în ultimii ani. Între 2016 şi 2017, cheltuielile militare în aceste ţări au crescut cu 12%, de şapte ori mai mult decât 1,7%, cât au crescut în statele occidentale din NATO. Este cea mai mare creştere regională din lume, impulsionată în principal de România (50%), Lituania (27%) şi Letonia (26%), potrivit datelor Institutului Internaţional de Studii pentru Pace de la Stockholm (SIPRI), scrie Diario de Navarra citat de Rador.

Deşi există diferenţe notabile între ţări, cheltuielile militare din regiune nu au încetat să crească din 2013, după şase ani consecutivi de scădere. Aude Fleurant, directorul programului de cheltuieli militare şi armament de la SIPRI, explică telefonic pentru Efe că aceste ţări simt o nevoie tot mai mare de a-şi moderniza sistemele defensive. Războiul din Ucraina, unde forţele separatiste sprijinite de Rusia se înfruntă cu guvernul central, a creat un sentiment de ameninţare în aceste ţări care, în calitate de parteneri în NATO, împărtăşesc obiectivul comun de a-şi ridica cheltuielile de apărare la 2% din PIB, până în 2024. „Există o percepţie a ameninţării (ruseşti) în creştere în aceste ţări”, rezumă Fleurant, care indică faptul că, indiferent dacă ameninţarea este reală sau nu, aceste sentimente se reflectă în bugetele lor de apărare.

SIPRI încadrează în regiunea „Europa Centrală” Balcanii şi fostele state satelit ale Uniunii Sovietice, care astăzi sunt parteneri în NATO şi Uniunea Europeană (UE). Expertul reaminteşte că, deşi majorările sunt importante în termeni relativi, cheltuielile cu armamentul, în regiune, sunt aproape „marginale” la nivel global şi mult inferioare celor din Europa de Vest. Cele 10 miliarde de dolari pe care Polonia le-a cheltuit în 2017 (40% din investiţiile militare ale întregii regiuni) sunt cu mult sub cele 57,770 de miliarde ale Franţei sau chiar cele 16 miliarde ale Spaniei. De fapt, autorităţile din aceste ţări sunt conştiente, potrivit lui Fleurant, că nu ar putea opri o invazie ipotetică rusească. Dar ele ştiu că NATO ar putea, şi asta ne aduce la al doilea punct, care este apartenenţa la Alianţa Atlantică”, spune Fleurant. Experta reaminteşte că intrarea în NATO a fost o prioritate pentru ţările din fosta orbită sovietică, care încearcă să demonstreze că sunt parteneri angajaţi.

Potrivit NATO, România, Polonia şi cele trei republici baltice alocă un procent mai mare din PIB-ul lor apărării decât fac Franţa sau Germania şi au depășit sau sunt foarte aproape de a depăşi angajamentul de 2%. „2% din PIB-ul acestor ţări nu este mult în termeni absoluţi, dar ele transmit mesajul de angajament”, explică Fleurant. De asemenea, în acest aspect există diferenţe în regiune,la parteneri NATO cum ar fi Ungaria, Cehia, Slovacia sau Croaţia, care au recunoscut că nu vor ajunge la 2% până în 2024. Majoritatea ţărilor din est se îndreaptă în principal către Statele Unite în calitate de furnizor militar, deoarece au reţineri în a recurge la material rusesc, ca în trecut, în timp ce nu există o industrie europeană unificată a armamentului. „Multe ţări din Europa Centrală au încredere în Statele Unite mai mult decât Europa de Vest sau, evident, în Rusia”, spune Fleurant.

Croaţia va înlocui astfel vechile sale bombardiere sovietice MiG 21 cu F-16 de la producătorul american Lockheed Martin, acelaşi care are multe opţiuni de a înlocui MiG-29 şi Su-25 în Bulgaria. În general, multe ţări ex-comuniste trebuie să-şi refacă arsenalele sovietice învechite. În plus, ţări precum Bulgaria, Ungaria sau Slovenia suferă un deficit notabil de personal militar, în unele cazuri din cauza salariilor mici ale soldaţilor. Un alt element esenţial în alegerea SUA ca furnizor de arme este crearea unei relaţii strânse cu superputerea. „Nu este vorba numai de achiziţionarea de tehnologii, ci de stabilirea unei relaţii de 20 sau 25 de ani cu furnizorul”, concluzionează Fleurant.