La Stampa: ​​Declinul ireversibil al monarhiilor din Europa

Juan Carlos care fuge din Spania. Elisabeta rezistând în Marea Britanie. Scandinavii care dispar. Tinerii care renunță la privilegii: plătesc taxe și-şi iau singuri mâncarea din frigider. Stiluri diferite și un singur destin: pierderea puterii ca singura cale de a supraviețui, scrie cotidianul italian La Stampa, preluat de Rador.

Monarhiile din partea aceasta a lumii par a avea în acest secol o poziţie destul de sigură: de la începutul anului 2000 şi până în prezent, doar două din întreaga lume au căzut, cea din Samoa și cea a Nepalului. Prima a devenit republică, a doua a sfârşit tragic cu masacrarea a nouă membri ai familiei regale de către prințul coroanei Dipendra, îmbibat de alcool și hașiș.

În ciuda problemelor cauzate de fostul rege Juan Carlos, monarhia spaniolă nu este în pericol, au scris ziarele de la Madrid: cu un parlament atât de divizat, soluțiile alternative sunt chiar mai rele. Instituția monarhică nu este nevoită să decidă cine ar trebui să domnească. Iar uneori până şi sângele bun minte. Se întâmplă și trebuie să treci peste asta. Este adevărat însă că dacă astăzi monarhia nu ar exista nimeni nu ar mai inventa-o.

Cât privește cele două monarhii care au căzut- Samoa și Nepal- acestea sunt regate mici, nesemnificative din punct de vedere economic și nimănui nu îi pasă că nu mai au un rege. În schimb, secolul trecut a făcut adevărata şi extrem de dura selecție a celor mai importante monarhii, care în multe cazuri, domneau de secole. Între revoluții și războaie mondiale, în mai puțin de 90 de ani au căzut casele regale din Portugalia, Rusia, Muntenegru, Prusia, Austria-Ungaria, Finlanda, Polonia, Imperiul Otoman, Albania, Ungaria, Spania, odată cu dictatura lui Franco, China, Ungaria, Italia, Bulgaria, România, Grecia și Iran.

Pe vechea hartă a lumii, coroanele au fost înlocuite cu steaguri republicane sau cu pancartele dictatorilor care au preluat puterea în numele poporului, fiind deseori chiar mai tiranici decât foştii suverani. Examinând recentele primăveri arabe, publicaţia The Economist a subliniat că statele care au un monarh, precum Iordania și Maroc, au suprimat demonstrațiile de stradă cu mult mai puțină violență decât ţări precum Egiptul, Irak, Siria sau Algeria. Dacă vrea să supraviețuiască, astăzi, o monarhie trebuie să dea dovadă de moderație, aproape că trebuie să se prefacă că nu există: vai de regele care își maltratează supușii.

În lume mai există 44 de țări care au un monarh în funcția de șef al statului, inclusiv cele 16 teritorii ale Commonwealth-ului pe al cărui tron se află regina Elisabeta a Regatului Unit. Multe dintre aceste monarhii sunt mici, precum cele din Liechtenstein, Tonga, Andorra, Monaco. Numai că uneori dimensiunea nu contează mult. Monaco este o fortăreaţă plină de bani, iar cea mai mică monarhie, cea a Orașului Vaticanului, inspiră miliarde de oameni din întreaga lume și are în vârf ultimul suveran absolut rămas, un împărat care este ales, dar care nu poate fi depus.

Alți monarhi domnesc asupra unor state mai mari, precum Marea Britanie, Japonia, Thailanda, Spania, Danemarca și Suedia. Dacă conducătorii care au rămas pe tron au supraviețuit revoluțiilor și războaielor, este pentru că au înțeles că, cu cât au mai puţină putere, cu atât mai mult va dura dinastia. Rolul lor s-a redus aproape exclusiv la ceremonial: inaugurează spitale, poduri și școli, fac discursuri prudente care nu nemulțumesc pe nimeni, zâmbesc în fața fotografilor. Politica îi ține la curent cu ceea ce se petrece în lume şi în propria ţară și, uneori, așa cum se întâmplă în Marea Britanie la inaugurarea Parlamentului, vechile ceremonialele sunt păstrate doar pentru a da impresia că suveranul este în continuare cel care comandă.

Însă lucrurile nu mai stau aşa, iar salvarea regilor este direct proporţională cu discreţia acestora şi cu lipsa intervenţiei lor în evenimentele politice. Împăratul Japoniei, care este descendent al zeiței luminii Amaterasu, a fost redus la o stare de totală neputință prin acordurile care au urmat înfrângerii țării sale în cel de-al Doilea Război Mondial. Akihito, care a lăsat recent tronul fiului său Naruhito, și-a dat seama că împăratul trebuie să înceteze să fie inaccesibil și a coborât printre oameni, a întâlnit copii cu dizabilități, și-a cerut scuze pentru groaza pe care japonezii au adus-o în Pacific, în Coreea și în China, în timpul conflictului.

A înţeles că aceasta este singura manieră de a domni în zilele noastre, când nici măcar coborârea dintre zei nu mai este suficientă.

La Palatul Buckingham, când se pune întrebarea ce sens are o monarhie într-o democrație modernă, se răspunde că politica divide, în timp ce monarhia unește, iar acest lucru ar trebui să fie suficient. Este adevărat. Într-o monarhie constituțională, suveranii trebuie să vorbească pentru toată lumea, chiar și pentru cei care au votat pentru partidele care nu sunt la guvernare. Acesta este motivul pentru care țările care nu mai au un rege, precum Italia, aleg un președinte al Republicii care are un rol de garanție neutră.

Menținerea țării unite, este exact ceea ce a încercat regina Elisabeta din momentul în care a urcat pe tron, în 1952. Pentru a reuşi, trebuia să vorbească puțin, să nu ia niciodată o poziție clară, să lucreze mereu în interesul națiunii, să o reprezinte în cea mai bună manieră, fără a comite erori, să primească oaspeți străini cu o eleganță impecabilă, să fie îmbrăcată adecvat pentru fiecare ocazie în parte. Să nu aibă niciodată o pată pe rochie, un ciorap rupt, un fir de păr în afara locului. Se comportă așa de 68 de ani și este o viață infernală pe care nimeni nu ar alege-o dacă ar putea, așa cum repetă des soțul ei, Filip de Edinburgh.

În ziua încoronării sale, în afara Marii Britanii, Elisabeta mai era regina altor șase națiuni. Pe parcursul domniei sale, au fost adăugate alte zece, şi nu pentru că britanicii le-au cucerit cu bărci şi pistoale, așa cum a făcut regina Victoria, ci pentru că au ales voluntar să facă acest lucru. Elisabeta este atât de populară datorită calităţii extraordinare a modului său de a domni. Mulți cred că britanicii au încetat de mai mult timp să fie monarhiști, dar sunt cu toţii elisabetani înfocaţi.

În timpul reginei Victoria, aproape niciun supus nu o văzuse pe suverană în persoană și nimeni nu-i mai auzise vocea. Într-o zi, Elisabeta a spus: „Trebuie să fiu văzută pentru a fi crezută”. Și a cerut ca ferestrele Rolls-Royces-urilor să fie mai mari, astfel încât toată lumea să o poată vedea atunci când trecea. În plus, a început să poarte haine cu culori neobișnuite, astfel încât să fie mai ușor de localizat în mulțime. Cine era acolo trebuia, ca atunci când ajungea acasă să poată spune: azi am văzut-o pe regină, era mai departe, dar era ea. S-a calculat că 80% dintre britanici au avut ocazia să o vadă cel puțin o dată de-a lungul vieţii lor. Doar unii dintre cei mai tineri nu au avut această posibilitate.

Pentru a continua să rămână pe tron și pentru ca într-o bună zi acesta să fie ocupat de fiul și nepoții ei, Elizabeta a decis să plătească impozite, a deschis palatele poporului, a acceptat ca nepotul ei William să se căsătorească cu o fată obișnuită precum Kate Middleton și ca Harry să aleagă o actriță americană divorțată, Meghan Markle, care ar da coroanei primul prinț cu sânge mixt. Cu siguranță că ea nu se opune schimbărilor și modernizării monarhiei. Dar vrea să o facă la momentul potrivit și cu modurile adecvate, cu siguranță nu primind ordine de la orice necunoscuta care a ajuns la palat, convinsă că știe totul și că poate schimba lucrurile de la o zi la alta după bunul plac.

Elisabeta știe că un monarh care vrea să supraviețuiască astăzi trebuie să pună interesul instituției înaintea propriului interes. Şi a acționat întotdeauna inspirată de acest principiu. I-a trebuit mai puțin de o clipă să-l elimine pe fiul său Andrew din Familia Regală, atunci când implicarea acestuia în cazul Epstein a devenit publică, iar situaţia nu mai putea fi tolerată. Nu s-a gândit de două ori când a realizat că Meghan, ducesa de Sussex, dorea să exploateze marca regală în scop comercial și a împiedicat-o, pentru că banii nu sunt o glumă. Supuşii tăi îţi pot ierta multe, dar, pe bună dreptate, în privinţa banilor nu fac compromisuri.

Toată lumea de la Palatul Regal îşi aminteşte de scena pe care Elisabeta i-a făcut-o nepotului ei, Peter Phillips și soției sale Autumn, când a descoperit că fotografiile de la nunta lor au fost vândute în exclusivitate unui săptămânal. Era pentru prima dată când cineva din familie încerca să câștige bani folosind imaginea ei și nu știa nimic despre asta.

Juan Carlos a fost nevoit să fugă din Spania și să accepte exilul, nu din cauza aventurilor galante cu care și-a trădat în mod repetat și în mod semnificativ soția Sofia, ci pentru că este acuzat că a luat mită. Ce nevoie avea de mai mulți bani? Nu-i ajungeau oare palatele, vila din Mallorca, iahtul și privilegiile condiției sale?

Elisabeta stinge luminile din camerele goale ale Palatului Buckingham, folosește lumânările până când sunt complet consumate, serveşte vinul în pahare mici, astfel încât să nu se bea prea mult, își reciclează hainele și nu-și cumpără nimic altceva decât cai de rasă, singurul său viciu, care îi răsplătesc investiţia câștigând cele mai prestigioase curse. În şemineul de la Balmoral are un încălzitor electric care costă puţine lire sterline, la fel ca multe alte pensionare friguroase din regatul ei. Oamenii văd și apreciază.

Regina este econoamă, spre deosebire de acei suverani de prost gust din Qatar, Arabia Saudită, Emirate, care se înconjoară de robinete de aur, călătoresc în Bugatti și Lamborghini și rămân pe tron distribuind o mică parte din veniturile petrolului poporului. Este ușor să fii regele unui stat bogat, dar când economia țării tale este în criză, trebuie să-ţi câștigi zilnic suveranitatea prin exemplu și dăruire.

Monarhiile din nordul Europei au decis în schimb să supraviețuiască ascunzându-se în mulțime. Conducătorii Danemarcei, Norvegiei, Suediei, Olandei, Luxemburgului, Belgiei se iau la întrecere pentru a părea oameni obișnuiți care-şi fac cumpărăturile la supermarket și călătoresc cu transportul public. Regina Margareta a II-a a Danemarcei este foarte populară pentru că a mers cu bicicleta chiar și pe vreme rea, preferând-o trăsurilor și Rolls-Royces-urilor.

Nu ne amintim numele acestor conducători și nici nu ne emoționăm atunci când se căsătoreşte vreunul dintre copiii lor. Nu știm cine sunt, nu ne pasă. Unii regi, precum Carl XVI Gustaf al Suediei, nu au nici măcar sânge albastru în vene. Este un simplu descendent al lui Jean Bernadotte, un general pe care Napoleon l-a pus pe tronul Suediei și Norvegiei pentru că a fost eroul de la Austerlitz. În afara discursului din ziua acordării Premiilor Nobel, Carl Gustaf are doar roluri reprezentative nesemnificative.

În Norvegia, Harald al V-lea, are atribuții pur ceremoniale și este foarte cunoscut doar în lumea navigantă pentru că a participat la trei Jocuri Olimpice. Ducele Luxemburgului este un Bourbon și este un descendent al lui Ludovic al XIV-lea, dar cine îi cunoaște numele? Familia regelui Belgiei este Casa de Saxa-Coburg și Gotha, aceeași cu cea a soțului reginei Victoria, însă și el este aproape complet necunoscut în afara țării. Portretele acestor suverani cu soțiile lor, atârnate de pereții hotelurilor, arată la fel ca cele ale proprietarilor. În aspectul lor burghez nu a mai rămas nimic regal: pentru a supraviețui s-au camuflat atât de bine, încât și-au pierdut identitatea.

Regina Elisabeta în schimb este cea mai faimoasă femeie din lume, lucru care se datorează însă şi faptului că monarhia britanică este singura care-şi păstrează intact prestigiul, simbolurile puterii, hainele de ceremonie, coroanele, bijuteriile și paradele minunate ale soldaților călare cu paltoanele roșii și cizmele înalte, unul dintre cele mai maiestoase spectacole care se pot vedea la Londra. Elisabeta a decis pe bună dreptate că trebuie să se arate și să se amestece cu oamenii, să dea mâna și să zâmbească. Însă puţin mister și magie trebuie să mai fi rămas în palatele regale. Ce se întâmplă în spatele acelor perdele? Unde este oare regina? Ce mănâncă la micul dejun? Ce bea? Este adevărat că servește peștele fără cuțitele de pește? Este adevărat că Filip doarme dezbrăcat? Întrebări stupide și inutile, care contribuie totuși la justificarea existenței monarhiei.

Atunci când suveranii devin ca noi și merg la supermarket, aplaudăm cu toții spiritul democratic și sosirea lor în modernitate. Însă după un timp, ne săturăm de ei: dacă au devenit la fel ca noi, atunci de ce ar trebui să ne pese de ceea ce fac?

Succesiunea unui rege nu se bazează pe rațiune, iar puterea este transferată prin mecanisme care nu aduc mereu pe tron meritele și inteligența. Unii cred că prințul Charles nu este potrivit să domnească, însă greșesc: este un om cultivat și rafinat, care are grijă de tradițiile țării sale și luptă de zeci de ani pentru o agricultură durabilă, polemizează din cauza ravagiilor arhitecturale de la Londra, iar motorul autoturismului Aston Martin pe care îl conduce de 50 de ani este alimentat cu un combustibil care provine din presarea strugurilor.

Charles are în minte o monarhie mai simplă în care vor conta doar oamenii care se află în linia directă a succesiunii. El și Camilla, William și Kate și copiii lor George, Charlotte și Louis. Harry și Meghan au fost și ei pe listă, însă au părăsit-o și au ales o altă cale. Toți ceilalți vor trebui să își câștige traiul muncind și nu vor mai primi prerogative reale. Numărul castelelor va fi şi el redus, iar Palatul Buckingham nu va mai fi sediul suveranului.

De restul se va ocupa William, atunci când îi va veni rândul.

Obișnuit să trăiască în casa socrilor săi, unde mănâncă servindu-se direct din frigider, William va fi de acord cu eliminarea ceremoniilor scumpe și aparent inutile, precum schimbarea gărzii și Trooping the Color, interminabila paradă care celebrează ziua de naștere a suveranului.

El și Kate vor îmburghezi monarhia și vor deveni la fel ca supușii lor, ignorați de lume și convinși că au făcut ceea ce trebuie.