Navalnii, scanteia celei de-a cincea revolutii din Rusia?

• Comisia Electorală Centrală a respins la 25 decembrie candidatura lui Aleksei Navalnîi la alegerile prezidențiale programate să aibă loc la 18 martie 2018. Navalnîi conduce o fundație care luptă împotriva marii corupții iar anchetele sale jurnalistice împotriva unor membri ai echipei președintelui Vladimir Putin s-au bucurat de audiența și interesul publicului. Navalnîi este singurul opozant politic care poate scoate în stradă zeci de mii de oameni la proteste, reprezentând singura amenințare seriosă pentru regimul autoritar din Rusia.
• Ultranaționalistul Vladimir Jirinovski, președintele liberal-democraților ruși, a fost primul candidat înscris de Comisia Electorală Centrală. Și-au anunțat deja candidaturile alți lideri importanți, începând cu președintele Putin, liderul istoric al liberal moderaților de la Iabloko, Grigori Iavlinski, și tânăra ziaristă Ksenia Sobciak, care candidează din partea “Inițiativei cetățenești”, o formațiune politică până de curând anonimă. Analiștii și observatorii sunt unanimi: cele mai mari șanse le are actualul președinte Putin, ce ar câștiga astfel un al patrulea mandat, care – dacă nu modifică din nou Constituția – ar trebui să fie și ultimul.
• Îndată după respingerea candidaturii, Navalnîi a anunțat organizarea unei greve a alegătorilor ca formă de protest extremă. El a amenințat cu organizarea unui marș la 28 ianuarie, la Moscova, dar și în alte orașe importante. Majoritatea analiștilor ruși consideră că acest boicot nu va avea consecințe electorale foarte mari, însă impactul asupra evoluțiilor politice ulterioare ar putea fi semnificativ.
• Anexarea Crimeei, războiul din Donbass împotriva Ucrainei, campania militară din Siria, tensiunile fără precedent din relația Rusiei cu NATO și SUA, fac ca rezultatul viitoarelor alegeri să capete o semnificație specială. De ceva vreme comentatorii de la Moscova compară alegerile prezidențiale cu un referendum sau chiar plebiscit la care Kremlinul speră să obțină o victorie zdrobitoare, care să-l relegitimeze pe președintele Putin.

*

Curtea Supremă a Rusiei a respins sâmbătă, 30 decembrie 2017, contestația lui Aleksei Navalnîi la decizia Comisiei Electorale Centrale de a nu-i accepta candidatura la viitoarele alegeri prezidențiale, fixate pentru 18 martie 2018. Decizia celei mai înalte instanțe era previzibilă. La fel de previzibilă fusese și cea a Comisiei Electorale. De altfel, după conferința anuală de presă, în care președintele Vladimir Putin a spus că nu-i place Navalnîi, fără să-l numească, și că vede în el o ediție rusescă a fostului președinte georgian, Mihail Saakașvili, iar acțiunile lui amenință Rusia cu destabilizarea, era probabil că Navalnîi nu va fi lăsat să candideze.

Navalnîi era singurul care-și anunțase cu mai bine de un an intenția de a candida la aceste alegeri. El bătuse Rusia în lung și în lat, și-a înființat centre electorale în 80 de regiuni, a făcut nenumărate mitinguri pre-electorale de la Pacific, din Magadan, până în inima Europei, la Kaliningrad. La fiecare protest a adunat zeci de mii de oameni, în ciuda presiunii autorităților locale care-l șicanau. Candidatura lui Navalnîi era promovată de un grup de inițiativă, format din tineri, ce aduna reprezentanți ai diverselor regiuni ce colectaseră un mare număr de semnături.

Tot candidat independent este și Putin. Cel puțin formal.

Independentul Putin

Grupul de susținători ai candidaturii lui liderului de la Kremlin adună câteva sute de vedete din lumea sportului, boxeri, patinatori, luptători, dar și diplomați, de pildă celebrul prin scandalurile în care a fost implicat ambasador al Rusiei la Washington, Serghei Kisleak, academicieni și chiar rectorul Universității din Moscova, cea mai prestigioasă instituție de învățământ superior din Rusia. Potrivit legislației electorale, grupul de susțintători care înregistrează candidatura trebuie să fie format din minim 500 de persoane, iar în câteva săptămâni trebuie să colecteze nu mai puțin de 300 de mii de semnături. Grupul s-a întrunit la 26 decembrie, într-un pavilion de la Centrul de expoziții din Moscova. Putin nu s-a dezmințit. N-a venit la întâlnirea cu susținătorii, preferând să primească copii la bradul de Crăciun, din Piața Catedralei de la Kremlin[1]. Chiar dacă este candidat independent, Putin va fi sprijinit de “Rusia Unită”, partid condus de premierul Dmitri Medvedev, care deține majoritatea în parlamentul de la Moscova. Și “Rusia Dreaptă”, alt partid pro-Kremlin, condus de Serghei Mironov, a anunțat că-l sprijină pe Putin în alegeri.

Deși nimeni nu se îndoia că Putin va candida, acesta tot amâna anunțarea deciziei. Abia în seara de 6 decembrie, la mitingul concert în cinstea împlinirii a 85 de ani de la înființarea fabricii de automobile GAZ, de la Nijni Novgorod, răspunzând întrebării unui muncitor, Putin și-a anunțat candidatura [2]. A obținut efectul pe care-l dorea. Și alte dăți și-a anunțat candidatura tot în mijlocul colectivului, înconjurat de oameni ai muncii, și tot în ultimul moment.

Bătălia pentru…. locul doi

În mod tradițional, principalul contracandidat era reprezentantul comuniștilor. Numai că președintele Comitetului Central al Partidului Comunist din Federația Rusă, Ghenadi Ziuganov, a refuzat să candideze, de teamă să nu piardă locul doi, după Putin, în favoarea lui Jirinovski sau chiar Sobciak, fapt care i-ar fi șubrezit poziția în propriul partid. Așa că liderul comuniștilor l-a împins în luptă pe șeful sovhozului “V.I. Lenin” (intreprindere agricolă de stat) din regiunea Moscovei, Pavel Grudinin. Candidatura acestuia a fost aprobată la 21 decembrie, în ședința Prezidiului CC. Fost membru al partidului lui Putin “Rusia Unită”, pe care l-a părăsit în 2010, Grudinin candidează de ceva vreme la tot soiul de alegeri locale sau parlamentare (2016), însă fără succes. Întrebat recent într-o emisiune tv ce-l recomandă, Grudinin a răspuns că mustața, care-l face să semene cu Stalin. Manifestă o admirație nelimitată pentru China, detaliu care nu-i va aduce multe puncte în ochii electoratului. Primul obiectiv din programul lui este naționalizarea și repatrierea averilor oligarhilor ruși.

Grudinin nu e comunist, ci candidează din partea unei largi coaliții “a forțelor de stânga și popular patriotice”, paravan după care, tradițional, se pitesc urmașii lui Lenin. Ziuganov a candidat mereu din partea unor astfel de coaliții. Doar o singură dată, în 2004, Ziuganov n-a candidat la președinție. Atunci, din partea comuniștilor care pilotau coaliția forțelor național-patriotice, a candidat agrarianul Nikolai Haritonov. Numai că acesta era un politician bine cunoscut publicului, obținând un scor peste cel luat de comuniști în alegerile parlamentare din 2003 (13,69 față de 12,60 %). Spre deosebire de Haritonov, candidatul susținut astăzi de comuniști, Grudinin, abia dacă e cunoscut în regiunea Moscovei. Promovarea unui candidat fără șanse cum e Grudinin s-ar putea explica prin lupta pentru putere din interiorul Partidului Comunist. Dacă Ziuganov ar fi obținut un scor foarte mic sau ar fi pierdut locul doi, cel de după Putin, poziția sa s-ar fi șubrezit. Dacă ar fi sprijinit un candidat comunist care ar fi obținut un scor bun, acesta ar fi putut pretinde la o influență mai mare în partid sau chiar ar fi amenințat poziția lui Ziuganov (74 de ani). Astfel, cea mai bună soluție pentru acesta a fost să susțină un candidat care nu-i membru de partid. Ceea ce nu înseamnă că va fi absolvit de răspundere politică pentru scorul modest pe care-l va face probabil Grudinin, de vreme ce Ziuganov a promovat candidatura lui.

E greu de imaginat că Grudinin va putea introduce în dezbaterea electorală temele social-economice care – cel puțin teoretic – l-ar avantaja. Astfel că, Putin și Jirinovski n-o să aibă mari dificultăți în a centra campania pe subiecte geopolitice, de securitate, militare, cu iz naționalist și populist. Grudinin nu poate să-l bată pe ultranaționalistul Jirinovski pe aceste teme, iar mașina de vot a Partidului Comunist ar putea da rateuri, astfel încât rezultatul final să confirme temerea lui Ziuganov, că reprezentantul comuniștilor va pierde locul al doilea, după Putin[3].

Jirinovski, 72 de ani, liderul unui partid a cărui denumire derutează publicul, Liberal Democrat, candidează pentru ultima oară la prezidențiale. Scrutinul din 18 martie este ieșirea lui de pe marea scenă a politicii rusești, cântecul său de lebădă. Desigur, el ar vrea să-și termine lunga carieră politică, în care a făcut cam toate serviciile care pot fi imaginate Kremlinului, oricare ar fi fost locatarul acestuia, cu o “victorie” de palmares, adică cu un loc doi.

Cu totul alta este situația lui Grigori Iavlinski (66 ani), fondatorul și liderul istoric al partidului “Iabloko”, de orientare liberal moderată. Preferatul intelectualității din marile orașe Moscova și Sankt Petersburg, Iavlinski încearcă să revină sub lumina reflectoarelor și să recâștige controlul formațiunii politice căreia i-a dat și numele. “Iabloko” înseamnă într-adevăr măr în limba rusă, dar numele partidului provine din abrevierea numelor celor trei fondatori, dintre care, primul e Iavlinski, de unde și primele două litere ale denumirii partidului. Deci, n-are nici o legătură cu Apple al lui Steve Jobs. Programul electoral al lui Iavlinski: încetarea războielor din Ucraina și Siria, restituirea drepturilor și libertăților cetățenești, schimbarea cursului politic de la confruntare cu Occidentul la apropiere și colaborare cu acesta, i-ar putea asigura câteva procente, mai ales voturile generației perestroikăi și glasnosti. Dar nu mai mult.

Un alt candidat care a apucat deja să stârnească interes la public este jurnalista, actrița, activista civică Ksenia Sobciak (36), fiica lui Anatoli Sobciak, fostul rector al Universității și primar al Petersburgului, mentorul, protectorul și cel care l-a promovat pe, încă tânărul pe atunci, Putin, pe scena politică a vechii capitale imperiale. Și a cărui moarte (cel mai proabil a fost otrăvit în campania electorală a lui Putin, în februarie 2000) n-a fost nici până astăzi elucidată. Multe din misterele începutului carierei politice a lui Putin au fost îngropate odată cu Anatoli Sobciak. Fiica sa, Ksenia și-a anunțat candidatura la 18 octombrie, cu doar câteva zile după ce s-a întâlnit cu Putin, pentru un interviu la filmul documentar despre tatăl ei. Cei mai mulți analiști ruși au văzut în această variantă rusească de Paris Hilton o piesă pe tabla de șah a politicii moscovite mânuită de Kremlin[4]. Două ar fi obiectele: electoratul tânăr, unde Navalnîi este foarte popular, ca alternativă la Navalnîi; polarizează electoratul, are capacitatea de a “face știri”, dă culoare unei campanii electorale cu rezultat dinainte cunoscut, scoală din adormire segmente de electorat, crescând participarea la vot. Programul ei electoral, intitulat “123 de pași dificili” s-a inspirat și din cel al “Inițiativei cetățenești”, partid al cărui candidat este, militând pentru transformarea Rusiei în republică parlamentară. Presa centrală acordă însă o atenție mai mare altor puncte, cum ar fi legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex, decriminalizarea consumului de marihuana etc. Este agresiv promovată de televiziunile controlate de Kremlin, fiind foarte prezentă în emisiunile de știri, care au mare audiență, crescându-i notorietatea, chiar dacă pe fond de știri negative, menite să irite un public conservator. În fond, profilul public al Kseniei Sobciak, felul în care sunt reflectate campania electorală și programul ei politic în media centrale au un efect pervers, caricaturizând Occidentul și valorile lui. Poate tocmai asta se și urmărește.

Spre deosebire de Sobciak, episodul respingerii candidaturii lui Navalnîi la 25 decembrie de către Comisia Electorală Centrală n-a fost nici măcar amintit de principalul canal de televiziune din Rusia. Deci, numele Navalnîi n-a fost pronunțat la știrile de la ora 17.00, când a fost prezentat un interviu cu Grudinin. Nici la ora 18.00, când se încheiase deja ședința Comisiei iar candidatura fusese respinsă, deși s-a transmis un lung reportaj electoral despre “Rusia Dreaptă” care susține candidatura lui Putin. Iar în principala emisiune informativă a zilei, de la ora 21.00, în cadrul rubricii Cronica pre-electorală, s-a difuzat un lung reportaj despre înregistrarea candidaturii Kseniei Sobciak. Nici un cuvând despre Navalnîi. Pur și simplu nu exista pentru Pervîi Kanal, televiziunea cu cea mai mare audiență din Rusia.

Mai mulți comentatori de la Moscova sunt convinși de succesul domnișoarei Sobciak în această campanie. Publicul este asigurat că există un segment, 5-7%, care va vota cu ea.

Până atunci, însă, ultimul sondaj Levada Țentr, realizat în zilele de 24-28 noiembrie, confirmă faptul că Putin va câștiga din primul tur de scrutin. Dintre cei care au decis deja cu cine votează, 53% merg pe mâna lui Putin. Mai multe sondaje îl indică pe Jirinovski pe locul doi. Sigur, mai sunt și alți candidați: președintele Alianței Verzilor, o cunoscută jurnalistă, o poetesă…. aproape 30 de persoane și-au anunțat intenția de a candida.

Pentru unele partide acest scrutin poate fi o bună afacere. Potrivit legii, partidele care promovează candidați ce obțin peste 3% primesc bani, câte 20 de ruble de vot. Astfel că, la alegerile din 2012, Jirinovski cu 4,4% a adus liberal – democraților 89 de milioane ruble, iar Ziuganov a umplut conturile comuniștilor cu 246,3 milioane ruble pentru 12,3 milioane de voturi. “Rusia Unită” a încasat, în urma alegerilor din 2012, nu mai puțin de 912 milioane ruble pentru 45,6 milione de voturi primite de Putin[5].

O problemă de legitimitate

Alegerile din Rusia nu sunt libere și corecte după standardele occidentale. Dar nici nu se pot compara cu exercițiile electorale de pe vremea Uniunii Sovietice. Nici Putin nu e un Stalin 2.0, nici regimul său autoritar nu e unul comunist. Alegerile din Rusia sunt importante, foarte importante, pentru că prin acest exercițiu, care nu e nici pe deplin democratic, nici corect integral, nici ferit de fraude și excese, puterea se legitimează. Da, Putin are nevoie de aceste alegeri, dacă n-ar fi avut nu le-ar fi ținut. De asemenea, el are nevoie nu doar să adune zeci de milioane de voturi ci și ca aceste alegeri să fie cât mai puțin contestate. Deci e vorba de un anumit număr din totalul voturilor care se falsifică. De regulă, asta se întâmplă în republicile naționale, unde scorurile sunt de peste 90% pentru Putin și cifra participării la vot este articial umflată.

În Rusia campania electorală a început cu stângul. Problema lui Putin se numește Navalnîi. El îi poate arunca în aer nu rezultatul din 18 martie ci legitimitatea victoriei, chiar așa după niște standarde atipice, standarde rusești.

Candidatura lui Navalnîi a fost respinsă de Comisia Electorală Centrală invocându-se faptul că a fost condamnat. Degeaba liderul opoziției a afirmat repetat că în acest fel se încalcă Constituția, care la nu știu care articol, spune foarte clar că…. Decizia era redactată, doar s-a citit în ședința public.

Citeste intreg articolul si comenteza pe Contributors.ro