Este România forțată să aleagă între SUA și UE?

Liviu Dragnea încearcă să forţeze o alegere falsă: ori cu UE, ori cu SUA. Deja România nu mai este un partener predictibil, dat fiind că politica externă este condusă din Kiseleff, ocolind preşedintele, iar premierul Vasilica Dăncilă, pe lângă faptul că este doar o marionetă, este total depăşită de rolul prea mare pe care îl are.

Până acum ţara noastră a avut o politică externă predictibilă, dar conformistă şi irelevantă, în sensul că preferam să ne raliem poziţiei europene, atunci când aceasta se contura, sau să repetăm formule deja consacrate, dar cărora le dăm prea puţin conţinut, precum interesul pentru securitatea în regiunea extinsă a Mării Negre. România era ţara care încerca să nu supere pe nimeni, să nu ia poziţii tranşante, să fie şi cu unii, şi cu alţii.

Astăzi lucrurile sunt mult mai complicate. Sub bagheta lui Dragnea, cei doi piloni ai politicii externe a României – parteneriatul strategic cu SUA şi apartenenţa la UE – sunt puşi în antiteză, lucru cu atât mai periculos cu cât traversăm o perioadă de disensiuni majore între noua administraţie de la Washington şi ţările nucleului european, Franţa şi Germania.

România ar fi putut juca un rol de liant între cele două părţi, având relaţii bune cu ambele. Prin vizitele făcute la Berlin, Paris și Washington, preşedintele Iohannis ne poziționase clar alături de nucleul dur al UE, dar şi ca cel mai de încredere aliat al americanilor în regiune, insistând pe faptul că cele două roluri nu se exclud.

În actualul context, dominat de derapajele unor ţări ca Polonia şi Ungaria de la statul de drept, România era un interlocutor tot mai interesant pentru nucleul UE, poate singurul din regiune. Ţara noastră putea lua cumva locul Poloniei în Europa de Est, dar PSD a stricat totul, pe de-o parte prin asaltul asupra statului de drept și a justiției și măsurile economice nesustenabile, care ne îndepărtează de spațiul Schengen și de zona euro, și pe de altă parte prin privatizarea politicii externe, care ajunge să se facă în funcție de interesele personale ale unui condamnat penal, nu în funcție de interesul național. Este elocvent în acest sens faptul că țara noastră a fost unul dintre cele 4 state europene care au blocat declarația UE de condamnare a mutării ambasadei SUA din Israel la Ierusalim şi care a participat la recepţia de inaugurare boicotată de 24 ţări UE.

Frământări globale

Contextul în care România devine imprevizibilă în politica externă este unul foarte complicat. Relația transatlantică a fost afectată puternic de ieșirea SUA din acordul nuclear cu Iranul, iar europenii fac tot posibilul pentru a menține această înțelegere pe care o consideră importantă pentru securitate. Totodată, președintele Donald Trump a crescut tarifele vamale pentru Europa pe exporturile către SUA, ceea ce ar putea declanșa în viitor un adevărat război comercial. Germania și Franța repetă din nou necesitatea înființării unei armate comune europene, dar nu prezintă planuri concrete, făcând doar aluzii la faptul că Europa trebuie să-și ia destinul în propriile mâini și nu mai poate conta pe protecția SUA.

De aceste fracturi în relația transatlantică profită din plin Rusia lui Putin, care devine paradoxal din nou frecventabilă și chiar curtată, în ciuda continuării destabilizării estului Ucrainei și a nerespectării protocoalelor de la Minsk, în ciuda cazului Skripal care a suscitat o reacție puternică din partea statelor membre UE prin expulzarea diplomaților ruși, în ciuda rolului nefast pe care Moscova îl joacă în Siria, în sprijinirea regimului Assad împotriva rebelilor. Liderii europeni se iluzionează din nou că vor putea coopera cu Rusia, că o vor aduce înapoi în matricea dreptului internațional și că Moscova este un actor care i-ar putea ajuta în dosarul iranian sau cel sirian, deși realitatea a demonstrat de atâtea ori contrariul.

Nu asistăm la fisuri doar la nivelul relației transatlantice însă, ci și la rupturi în cadrul Uniunii Europene. Unul dintre riscurile majore este ca frontul unit al statelor membre privind sancțiunile impuse Rusiei pentru agresiunea împotriva Ucrainei să fie rupt de către noul guvern italian, format din Mișcarea de 5 Stele și Liga Nordului, formațiuni populiste și cu simpatii pro-Putin, și de guvernul austriac în frunte cu premierul Kurz, care a făcut apel la normalizarea relațiilor politice și economice cu Rusia și se vrea un mediator între Trump și Putin.

Rolul Germaniei

Chiar și la nivelul nucleului franco-german, motorul Uniunii Europene, există divergențe și viziuni diferite în legătură cu probleme importante precum viitorul design al zonei euro. În cadrul unei vizite pe care am făcut-o la Berlin pe 14-17 mai, împreună cu mai mulți colegi parlamentari, am ridicat această temă în discuțiile cu omologii din comisia de politică externă din Bundestag.

Concluzia: Există îndoieli privind fezabilitatea unui buget al zonei euro, propus de președintele Macron. Germania preferă mai degrabă să se concentreze pe uniunea bancară și pe transformarea Mecanismului de stabilitate într-un Fond Monetar European. Soluția în viziunea Berlinului ar fi mai degrabă un buget relativ redus pentru investiții, varianta propusă de Juncker, care să ajute state ca România să se alăture zonei euro.