De ce nu se apropie mai mult ROBOR de rata dobânzii de politică monetară de 2,5%?

Începând cu luna septembrie a anului trecut și până în prezent, dobânzile interbancare s-au situat pe un trend susținut de creștere, ROBOR la 3 luni – principala referință din contractele de credit la rată variabilă – majorându-se cu 2,4 puncte procentuale, de la circa 1% la aproximativ 3,4%, în timp ce dobânda interbancară pe termen scurt – ROBOR la 1 săptămână – a crescut cu 2,7 puncte procentuale, de la circa 0,6% la aproximativ 3,3%. În aceeași perioadă rata dobânzii de politică monetară s-a majorat cu 0,75 puncte procentuale de la 1,75% la 2,5%. Astfel de modificări mai ample ale dobânzilor interbancare pe termen scurt neînsoțite de unele de dimensiuni comparabile ale ratei dobânzii de politică monetară nu reprezintă neapărat situația uzuală și ar putea prezenta unele dezavantaje, după cum voi arăta în cele ce urmează.

În primul rând, voi explica pe scurt cum influențează băncile centrale dobânzile interbancare. Multe bănci centrale (Banca Națională a României, Banca Națională a Cehiei, Banca Națională a Ungariei, Banca Națională a Poloniei, Rezerva Federală din SUA, Banca Centrală Europeană etc.) stabilesc ca obiectiv intermediar de politică monetară o rată a dobânzii pe termen scurt, alegerea nivelului acesteia depinzând de ceea ce banca centrală consideră potrivit pentru îndeplinirea obiectivului fundamental de stabilitate a prețurilor. Apoi, băncile centrale folosesc instrumentele de care dispun pentru a apropia dobânzile interbancare pe termen scurt de nivelul dobânzii de politică monetară. Mai departe, băncile centrale mizează că modificarea dobânzilor pe termen scurt (la o zi sau la 1-2 săptămâni) influențează dobânzile pe termene mai lungi (la 3 și la 6 luni) care sunt relevante pentru costul creditului, activitatea economică și nivelul prețurilor din economie. De obicei, transmisia modificării dobânzilor pe termen scurt către cele pe termene mai lungi are loc, chiar dacă discuția este în realitate mai complexă.

Potrivit definiției FMI rata dobânzii de politică monetară este rata dobânzii utilizată de banca centrală pentru a implementa sau transmite un semnal cu privire la conduita politicii monetare. Altfel spus, banca centrală fie apropie dobânzile interbancare pe termen scurt de acel nivel, fie semnalează o întărire / relaxare a politicii monetare. În plus, multe bănci centrale au asociat dobânzii de politică monetară un coridor în care pot fluctua dobânzile interbancare pe termen scurt, respectiv între rata dobânzii la facilitatea de depozit și cea de credit.

În cazul României, rata dobânzii de politică monetară are asociată o perioadă de o săptămână. Prin urmare banca centrală, dacă ar considera necesar, ar putea iniția operațiuni care să conducă la un nivel al ROBOR la 1 săptămână foarte apropiat de acest nivel. Cum ar putea fi realizat acest obiectiv? În septembrie 2017 când ROBOR la 1 săptămână se situa la circa 0,6%, iar rata dobânzii de politică monetară era 1,75% ar fi trebuit ca banca centrală să atragă bani din piață sub formă de depozite la o săptămână pentru a diminua lichiditatea excedentară în timp ce în prezent cu ROBOR la 1 săptămână la un nivel de 3,3% și rata dobânzii de politică monetară la 2,5%, convergența poate fi asigurată doar prin injecția de lichiditate. Coridorul în care pot fluctua în prezent dobânzile interbancare pe termen scurt este 1,5% – 3,5%. Putem remarca că în prezent dobânzile interbancare pe termen scurt se îndepărtează destul de mult de rata dobânzii de politică monetară, ecartul fiind de circa 0,8 puncte procentuale.

În graficele de mai jos, este prezentată evoluția dobânzii de politică monetară versus dobânzile interbancare pe termen scurt în România, Cehia, Ungaria și Polonia din ianuarie 2015 și până în prezent.

Observăm că în Polonia și în Cehia, dobânzile interbancare pe termen scurt s-au plasat permanent foarte aproape de nivelul ratei dobânzii de politică monetară, ecartul maxim față de aceasta fiind 0,14 puncte procentuale în Polonia și 0,12 în Cehia. În Ungaria, BUBOR la 1 săptămână a fost foarte aproape de rata dobânzii de politică monetară până în octombrie 2016, iar mai apoi a coborât către 0% fără a înregistra ulterior fluctuații foarte mari, în timp ce rata dobânzii de politică monetară a fost menținută la un nivel de 0,9%. Putem aprecia că dobânzile interbancare pe termen scurt au fost stabile în Cehia, Ungaria și Polonia în perioada analizată și s-au plasat foarte aproape de nivelul țintă al băncii centrale cu excepția Ungariei în perioada recentă. În schimb, în România ROBOR la 1 săptămână a fluctuat mult mai mult în jurul ratei dobânzii de politică monetară, de la un nivel inferior cu circa 1,8 puncte procentuale în ianuarie 2015 la unul superior cu aproximativ 0,95 puncte procentuale în iulie 2018.

Această abordare, în sensul permiterii unor fluctuații mai ridicate ale dobânzilor interbancare în interiorului coridorului poate însă prezenta unele dezavantaje:

– Un obiectiv secundar celui de stabilitate a prețurilor al băncilor centrale este reprezentat de stabilitatea ratelor de dobândă. Aceasta este dezirabilă întrucât fluctuațiile ratelor de dobândă pot crea incertitudine în economie și pot complica planificarea financiară a agenților economici. Mai mult, în cazul în care instituțiile financiare dețin obligațiuni și credite la rată fixă în proporții însemnate, creșterea dobânzilor poate genera pierderi de capital considerabile. În plus, creșterea bruscă a ratelor de dobândă la credite poate crea și o anumită ostilitate la adresa băncii centrale. Chiar dacă uneori obiectivul de stabilitate a ratelor de dobândă intră în conflict cu cel de stabilitate a prețurilor (este nevoie să crești mai întâi dobânzile pentru a stăvili un puseu inflaționist și a genera stabilitatea acestora mai târziu), băncile centrale ar trebui să fie preocupate de asigurarea unei volatilități cât mai reduse a dobânzilor.

– Dificultatea de a interveni în cazul manifestării unor tensiuni în piață. Anul trecut, între 18 septembrie și 29 septembrie, dobânzile la o săptămână s-au majorat abrupt de la circa 0,6% la aproximativ 1,7%. Însă, având în vedere că rata dobânzii de politică monetară se situa la acel moment la 1,75% banca centrală nu dispunea de instrumente pentru a interveni până când dobânzile atingeau acel nivel. Dacă de exemplu, dobânda de politică monetară ar fi fost 1% banca centrală ar fi putut injecta lichiditate în piață, iar saltul dobânzilor ar fi fost limitat de acel nivel.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro