VIDEO ”Puterea este un animal înfometat.” Interviu cu istoricul Simon Sebag Montefiore
Este o vedetă culturală, un istoric ale cărui cărți se vând nemaipomenit de bine. Volumele groase ale lui Simon Sebag Montefiore stau bine în orice bibliotecă. Secretul lui e că știe să povestească foarte bine iar poveștile lui sunt despre personaje reale. Al doilea secret e flerul său de a găsi documente și mărturii inedite, extrem de interesante. Iar al treilea secret este înclinația sa de a descoperi patologii ale puterii.
Scrierile dvs. se adresează unui public larg. Ce mai înseamnă istoria în cultura generală a unui om și-n viața lui astăzi?
Istoria este foarte importantă pentru cultura de azi. Sunt povești foarte frumoase și le scriu tocmai pentru a fi accesibile tuturor, nu doar specialiștilor. Și asta mi-am dorit să fac cu Romanovii sau cu Ierusalim. De asemenea istoria este importantă pentru a înțelege viitorul. Pentru a înțelege prezentul trebuie să înțelegem și trecutul.
Sunt oameni care trăiesc fără niciun fel de interes pentru istoria societății în care locuiesc. Pentru alții istoria e foarte importantă. Credeți că e un reviriment, că mișcările populiste din Europa au vreo legătură cu felul în care este internalizată istoria?
Da, este unul dintre motivele pentru care eu scriu despre istorie. Scriu în primul rând pentru că sunt povești foarte frumoase care se potrivesc oricărei perioade, dar și pentru a educa, mai ales pe cei care nu citesc, în general istorie. De aceea imi doresc ca toată lumea să citească cărțile mele. Dar ce ați spus dvs. e foarte relevant. În parte, ceea ce vedem că se întâmplă cu populismul în America și-n Europa în prezent vine de la oamenii care nu cunosc istoria. Este parțial și o problemă de educație. Aceste povești ar trebui să fie mai accesibile și ar trebui să le spunem mai des, tocmai asta încerc și eu să fac.
E o confuzie între istorie și nostalgie?
Da, nostalgia este un mit pe când istoria revelează faptele.
În momentul acesta mișcările populiste nu sunt determinate de criză economică, de precaritate economică, ci de anumite sentimente pe care ei și-le iau din istorie.
E adevărat, orice națiune are și o istorie inventată, Marea Britanie, România, Statele Unite, cu toții avem și povești inventate pe care cumva le credem reale. Și-n vremuri în care vedem populism și naționalism, mai degrabă pare că acceptăm aceste viziuni. Sunt viziuni care îi exclud pe cei din exterior, încearcă să găsească un inamic, sunt trăsături comune. Eu, ca scriitor, rolul meu este să arăt faptele, noi căutăm adevărul.
Sunteți specialist în istoria Rusiei. Ați scris multe cărți, ați fost și corespondent în Georgia și Azerbaidjan în anii 90. Toate lucrările dvs despre Rusia sunt axate pe personalități puternice, un tip de eroi, sau anti-eroi. Credeți că istoria bazată pe personalități mai are un rol educativ? Care este valoarea acestui fel de istorie, a acestui fel de a scrie istorie?
Istoria concentrată pe un individ poate fi cumva distorsionată. Dar discutăm despre cum putem ajunge la cei care nu cunosc istoria sau cum putem face istoria mai accesibilă. Acest lucru se poate realiza pornind de la istoria personală a anumitor personaje. Poți să vorbești despre istorie ca o serie de mișcări, întâmplări, fapte. Dar este un mod destul de plicticos de a scrie. În al doilea rând, știm din vremurile noastre, ce putere de influență au anumiți oameni. Spre exemplu, personajul Donald Trump: nimeni n-a putut să prevadă ce s-a întâmplat, a schimbat întreaga lume politică, a schimbat cu totul afacerile externe. Nu știu dacă mai putem adresa această întrebare văzând ce se întâmplă cu Trump sau cu Putin pentru că sunt doi inidivizi cu mare putere de decizie.
Intenția dvs în cărțile acestea este și de a arăta, cred eu, o psihopatolgie a puterii. Felul cum puterea îi influențează, îi îmbolnăvește pe diferiții protagoniști. E adevărată această percepție?
Puterea poate avea efecte diferite. Puterea este un animal înfometat. Pur și simplu absoarbe energia oamenilor, pur și simplu îi secătuiește fizic. Este suficient să te uiți la un om politic dupa ce a stat zece ani la putere. Puterea este corozivă, distruge familii, implică și decizii nemiloase, puterea e și secătuire de putere, puterea îi și înnebunește. Cei care au fost la putere multă vreme o iau razna, nu știu dacă neapărat sunt psihopați, dar ceva se întâmplă.
Cei care au putere foarte mare devin pe măsură ce trece timpul, tot mai singuri, tot mai izolați.
Într-adevăr, puterea este izolare și singurătate. Dar persoanele izolate caută puterea.
Cumpare cartile lui Montefiore cu autograful autorului
Puterea afectează chiar și structura vieții unui om. Această structură a vieții poate da socoteală pentru istoria unei țări? Ceea ce se întâmplă în capul unui conducător poate afecta istoria unei țări?
Depinde de lider. Și depinde și de structura puterii. În Marea Britanie, viața nu prea este afectată de schimbarea primului ministru. În momentul de față, cu Brexit, lucrurile stau un pic diferit, pentru că este un moment foarte, foarte diferit, chiar vedem cum hotărârile politice ne afectează. Deseori în democrațiile puternice nu prea vedem efecte. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul dvs, cu Ceaușescu, sau în cazul lui Stalin. Desigur, hotărârile unor lideri pot afecta pe toată lumea și structurile pe care le ating.
În istoria Romanovilor care ar fi cele mai relevante cazuri în care problemele personale se reflectă în decizii asupra țării, asupra nației?
Romanovii erau monarhi, erau autocrați. Deseori îi afectau, îi influențau pe toți ceilalți, mai ales în zonele de la graniță, unde se purtau războaie. Hotărârile lor afectau pe toată lumea. În Rusia e o vorbă: țarul e departe, ceea ce înseamnă că deciziile țarului nu-i afecta pe țărani. Dar chiar așa, de pildă țarul Alexandru a mutat capitala, i-a dus pe țărani în războaie, țarul Nicolae a luat hotărâri prostești care au dus la războiul cu Japonia unde au murit zeci de mii de oameni, Alexandru al II-lea a eliberat șerbii, Nicolae I a început războiul din Crimeea. Sunt foarte multe exemple. Cred că aproape toți, prin hotărârile lor, i-au afectat pe oameni.
Stiți scandalul cu filmul ”Matilda”?
Da, povestea Matildei se regăsește în carte. Obiecțiunea față de filmul ”Matilda” fost mai degrabă religioasă. Pentru că Nicolae al II-lea este un sfânt și un sfânt n-ar trebui să fie prezentat într-o aventură erotică cu o balerină. Ceea ce spuneți este corect. Este o relație care n-a avut niciun efect asupra istoriei. Practic orice prinț a avut o poveste de dragoste cu o balerină și n-a schimbat cu nimic cursul istoriei. Este mai degrabă o chestiune personală prezentându-l pe Nicolae al II-lea când era tânăr și a avut o relație amoroasă cu această balerină. Am povestit în carte despre acest moment, dar partea amoroasă n-a influențat absolut nimic. Relația cu Alexandra, în schimb, include și o relație fizică pasională timp de 20 de ani, dar și un parteneriat politic care, într-adevăr, a schimbat totalmente istoria Rusiei. Aceste două cazuri pot arăta că și aspectele personale pot fi foarte importante, dar și de-a dreptul triviale.
Mai există ambiții imperiale ale Rusiei?
E ciudat că Rusia în prezent încă se percepe într-o modalitate tradițională, ca un stat care are nevoie de victorii, de zone de protecție, încă are aspirația de a fi o putere mondială extraordinară. Franța și-a scăzut cumva așteptările din această perspectivă. Rușii încă își amintesc de gloria unor momente importante ale Rusiei în secolele al XVIII-lea si al XIX-lea.
Într-un interviu la CNN comentați otrăvirea lui Serghei Skripal și spuneați că face parte dintr-un pattern, în general trădătorii sunt eliminați. Există o tradiție istorică? Cum se articulează genul acesta de pattern?
Ceea ce spuneam despre Skripal sau Litvinenko este că se înscriu în acest pattern istoric al statului rus prin care erau pedepsiți trădătorii prin intermediu serviciilor secrete. Nu e o tradiție veche ci una care a început prin 1970. Țarii se comportau diferit. Petru cel Mare și-a omorât fiul cel mare. În vremea Romanovilor oamenii nu prea erau asasinați. În vremea lui Stalin și Lenin oamenii erau asasinați și tradiția a continuat în Rusia comunistă.
Cum l-ați caracteriza acum pe Putin?
Este foarte viclean, un autocrat foarte viclean, care a promovat Rusia cu succes și a dus-o în rândul puterilor mondiale, a făcut ca Rusia să fie din nou un stat important. Susține această mărire a statului rus. Dar există și un revers al medaliei. El nu a reformat economia Rusiei, nu a schimbat modul în care Rusia face lucrurile, corupția și ineficiența abia au fost afectate, vrea să păstreze puterea, se teme să nu submineze autocrația. Violența este din nou o armă de stat, opoziția a fost de-a dreptul strivită, libertatea presei a dispărut. A reușit să facă multe lucruri, dar toate astea au un preț pe care-l consider de neacceptat. Ele funcționeză doar pe termen scurt.
Credeți că momentul acesta e un factor de echilibru în Rusia? Ar putea să fie mult mai rău?
Sigur, am și văzut și epoca lui Stalin, lucrurile pot fi mult mai rele. În Rusia, tot timpul lucrurile pot fi mult mai rele. Putin nu induce un regim de teroare, ci are niște ținte foarte clare. Nu vrea să controleze viața privată a oamenilor. Atâta vreme cât oamenii nu intră în politică, pot face ce doresc. Dar, într-adevăr, lucrurile pot fi mult mai rele. Oricum, nu cred că sunt bine nici acum. Și cred că poate să stea la putere multă vreme.
Fiecare carte pe care o scrieți vine cu informații inedite. Cum faceți rost de aceste documente inedite? Care este munca de documentare pentru volumele pe care le scrieți?
Am fost întotdeauna norocos în ceea priveste momentul potrivit, am avut tot timpul noroc când m-am uitat prin arhive, nu doar arhivele Rusiei, când am studiat arhive în Polonia, în Franța, în Anglia, unde am găsit tot felul de lucruri noi, în arhivele din Ierusalim, când m-am documentat pentru carte. Tot timpul am găsit chestiuni inedite. Și am un fel de fler pentru a identifica ce poate fi interesant. Și dacă mie îmi trezește interesul, mă gândesc că o să trezească și interesul cititorilor mei.
De exemplu, am o prietenă descendentă a unei familii regale din Europa, și ea mi-a spus că are o scrisoare a lui Nicolae I. Am folosit acea scrisoarea din colecția ei privată în carte. Am avut noroc. De exemplu Ducele de Edinborough, soțul reginei – l-am cunoscut, mi-a citit toate cărțile – mi-a povestit diferite lucruri și a avut niște comentarii foarte interesante. Cărțile mele aduc la un loc tot felul de fațete ale unui subiect, pe care eu le-am văzut de-a lungul timpului.
Povestiți-ne cum ați găsit colecția de scrisori de dragoste între Țarul Alexandru al II-lea și tânăra lui amantă.
Aceste scrisori erau în Arhivele de stat ale Rusiei. Sunt scrisori fascinante. Nu mai fuseseră folosite înainte. Au caracter politic, dar și caracter sexual, chiar erotic. Desigur, se referă foarte mult la viața lor sexuală, sunt două persoane care își scriau zilnic, în detaliu, destul de neobișnuit pentru sec. al XIX-lea. Ea era o persoană foarte orgasmică și scria foarte explicit, destul de neobișnuit pentru anii 1860. Chiar și judecând după standardele de astăzi este destul surprinzător. A fost foarte interesant să lucrez cu aceste scrisori.
Cartea despre Ierusalim se numește O biografie a Ierusalimului.V-ați imaginat că Ierusalimul este ca o persoană.
Mi-am dorit să creez un nou mod de a scrie despre orașe. A, vrut foarte mult să scriu despre istoria Orientului Mijlociu. Ierusalimul este sanctuarul a tot ce se petrece în Orientul Mijlociu, în primul rând. În al doilea rând, Ierusalimul este cel mai frumos oraș din lume, este prezentat în Biblie și pare să fie prezentat tot timpul ca o femeie foarte frumoasă. Am vrut să schimb modul în care se scrie despre orașe, plicticos, din punctul meu de vedere. Sunt prezentate clădirile și, pe ici pe colo, tot felul de bătălii sau masacre. Eu mi-am dorit să scriu despre un oraș, dar nu să scriu despre bătălii, să scriu despre cum s-a dezvoltat orașul de-a lungul timpului, despre cum au trăit oamenii. Tocmai de aceea am scris acest lucru în biografie, am scris și despre poveștile familiilor, tocmai pentru a arăta cum se trăia în oraș.
Ce părere aveți despre mutarea ambasadei americane la Ierusalim?
Probabil nu a fost un lucru înțelept să ofere Israelului acest cadou fără a solicita ceva în schimb. În Orientul Mijlocu n-ar trebui să faci o acțiune unilaterală, tot timpul ar trebui să fie o înțelegere. Dar, haideți să recunoaștem că Ierusalimul este capitala Israelului și a fost așa din 1967, este practic și un mod de a recunoaște realitatea.
Există un triunghi Netanyahu – Trump – Putin?
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
INTERVIURILE HotNews.ro